În genere, diplomaţia culturală spune mai multe despre ţara care o practică decât despre ţara căreia i se adresează. Ea este, pe de o parte, semnul maturităţii, puterii economice şi politice a unui stat, dar şi un bun barometru al intensităţii şi sincerităţii relaţiilor dintre statele între care se practică.
Atunci când România ajunsese la o strategie diplomatico-culturală reflectând noile ei realităţi politice (integrarea euro-atlantică), în primul deceniu al secolului XXI, Republica Moldova şi-a redus la maximum disponibilitatea de a înţelege şi a accepta noua identitate politică a României. Miza politică nu o discut aici, dar aspectul cultural al acestei răceli era o „răfuială identitară“. Adică, cui îi aparţine tradiţia culturală de expresie românească, României sau Republicii Moldova, sau cât din expresia culturală românească poate fi reclamat de identitatea moldovenească? Disputa amintea de argumentul legendarului cuceritor al Alexandriei când a luat decizia de a arde celebra bibliotecă: dacă ceea ce conţine biblioteca repetă ceea ce ştiu din Cartea Sfântă, atunci e inutilă, dacă o contrazice, atunci e periculoasă. Răfuiala aceasta identitară însă nu opunea cu adevărat cele două state, ci trecea prin mijlocul societăţii cultivate din Republica Moldova.
Pentru o bună parte din aceasta, amintirea României Mari devenise un crez politic, sinonim în cele din urmă cu libertate şi democraţie. În acest context tensionat, oferta culturală românească a presupus demersuri elementare, precum facilitarea accesului la informaţie, în mod regretabil percepută ca fiind agresivă de către cealaltă parte a societăţii, cea care refuza să se identifice cu expresia culturală românească. Dilemele identitare, pe care le descrie şi le evocă Tamara Cărăuş în Capcanele identităţii, nu traversează însă societatea, opunând eventual etnii diferite (română, rusă, ucraine
