Încerc să împletesc amintiri răzleţe cu istorii contrafactuale despre ce a fost şi ce ar fi putut fi un posibil destin, altul, unul cu ţara revenind la regat în timpul revoluţiei. O să încerc o explicaţie a dificultăţilor, şanselor şi ratărilor, chiar atunci, în momentele în care se croia istoria nouă.

Prima întâlnire cu „ipoteza regalităţii“ a fost să fie, în ce mă priveşte, în seara de 16 decembrie 1989. Locuiam în Timişoara, chiar în centrul oraşului, în blocul vecin Catedralei, pe la etajul 7. Eram mai mulţi prin apartament, nebuni de bucuria revoluţiei, cu Vasile Popovici, Viorel Marineasa, cu amicul Marius Proks: fost judecător dat afară din magistratură pentru un dosar la Securitate, pe care l-a descoperit acum şi care purta, inspirat, numele Pelerinul, deoarece prietenul nostru fusese de mai multe ori cu mama sa în pelerinaj la mănăstirea franciscană Maria-Radna, la 60 de kilometri de Timişoara. Tot de acolo era şi mama mea, fostă funcţionară la Primăria Lipova, care era la mine în acea sâmbătă şi, deoarece avea o frumoasă voce de altistă – şi pentru că, pe vremuri, cânta uneori secretarului Sfatului Raional Lipova, devenit mai apoi primărie orăşenească, diferite cântări de felul Printre ramuri trece luna sau Car frumos cu patru boi – şi pentru că ştiam astea şi cum eram în mari entuziasme revoluţionare, am rugat-o să ne cânte Trăiască Regele în pace şi onor.

A două zi, duminica din 17 decembrie, după-masa, am urmărit de sus de la fereastră cum cei care se aflau pe scările Catedralei au scandat numele Regelui şi o lozincă fabricată pe loc, acolo, pe care o ţin minte şi astăzi: „Vrem făină şi mălai / Şi pe Regele Mihai!“. Cam astea au fost amintirile scurte şi răzleţe cu „ipoteza regalităţii“ în zilele revoluţiei: după cum se vede, nu mare lucru. În după-masa de 22 decembrie 1989, am primit telefon de la Radna, între timp, luni 18 decembrie,