Primul recensământ de după aderarea României la Uniunea Europeană a pornit cu stângul. Condiţia fundamentală pentru succesul unui asemenea demers este cooperarea populaţiei. Adică sinceritatea intervievaţilor. Fiindcă recensământul nu este o simplă numărătoare. Ar trebui să fie o fotografie cât mai exactă a naţiunii. Să ofere o imagine de ansamblu mai clară şi mai aproape de realitate decât puzzle-ul compus din statisticile disparate ale instituţiilor publice. Să-i completeze golurile şi să-i corecteze erorile.

Confidenţialitatea datelor individuale este crucială pentru acurateţea tabloului general. Recenzaţii trebuie asiguraţi că informaţiile pe care le furnizează nu se vor putea întoarce vreodată împotriva lor. Că ei vor rămâne simple surse anonime pentru statisticieni.

Naturi suspicioase, românii sunt oricum destul de reticenţi în a-şi face confidenţe cu statul. Specialiştii INS au reuşit acum să sporească această neîncredere, solicitând – în premieră – completarea Codului Numeric Personal. O iniţiativă cel puţin bizară, cu un grav impact psihologic. Identificarea poliţienească nu se pupă deloc cu intimitatea întrebărilor din chestionar. Determină, din start, o reacţie de respingere. Generează răspunsuri prudente şi conformiste, inhibând sinceritatea. Şi nu mă refer doar la temele tradiţional „sensibile”, cum ar fi etnia sau orientarea sexuală. Distorsiunile sunt mult mai ample. Puţini vor mărturisi, de pildă, că locuiesc fără forme legale la o altă adresă decât cea din buletin. Că doar nu sunt proşti să se autodenunţe că nu plătesc TVA pe chiria la negru.

În loc să recalibreze profund etaloanele statistice, recensământul de anul acesta pare gândit mai degrabă pentru a perpetua anumite erori din sistem. Ca şi când autorităţile s-ar teme de o oglindă prea clară a realităţii, preferând să conserve largi zone de ambiguitate. Există, se pare, într