Critica prozatorilor nu este niciodată, în secolul XX, irelevantă intelectual. Între „angajare“ şi moderaţie, câmpul care se deschide este fascinant, expunând întreaga complexitate etică a poziţionării artistului în raport cu modele şi utopii. De la Borges şi Nabokov până la Kundera şi Rushdie, seria de nume care poate fi invocată este ilustră, iar suma de intervenţii ce se naşte poate servi ca material documentar privilegiat în tentativa de a imagina o istorie a modernităţii.

Pe acest fundal care se desenează prin topirea graniţelor ce separă prozatorul de critic, profilul lui Mario Vargas Llosa este mai apropiat, prin atenţia acordată căutării echilibrului angajării, de vocile central şi est-europene. În contextul unei eseistici latino-americane ce etalează luxurianţă şi cecitate ideologică, sedusă fiind de mirajul escatologic al marxismului cuban sau sovietic, Llosa face figura unui apostat care se desparte de curentul dominant al angajării în favoarea revoluţiei. Comparaţia cu romancieri canonici precum García Márquez sau Alejo Carpentier relevă distanţe / diferenţe de ton şi de decupaje politice.

Maniera în care Llosa transcrie experienţa confruntării cu tiraniile americane ca punct de plecare într-o apologie a libertăţii îi acordă o poziţie singulară în acest continent de expresie hispanică: acolo unde un Julio Cortázar opunea Solidarităţii poloneze victimele regimurilor de dictatură militară, Llosa întrevede unitatea originară a viziunii dedicate apărării demnităţii umane şi afirmării liberului arbitru, indiferent de polaritatea ideologică a opresiunii politice. La capătul tribulaţiilor sale se află sinteza unei gândiri ce aduce împreună experienţele traumatizante separate tradiţional. Lecţia lui Llosa duce mai departe legatul goethean al ultimului Thomas Mann.

Scriind despre Mizerabilii lui Victor Hugo şi despre tentaţia imposibilului,