Medaliata de aur de la Beijing povesteşte ce presupune viaţa unui campion care nu practică sportul rege în România: multă muncă, mari sacrificii şi recompense financiare destul de mici.

Accidentările suferite la Campionatul Mondial, care au împiedicat-o să câştige o medalie, i-au dat mari bătăi de cap Alinei Dumitru în ultima vreme. După un program intens de recuperare, la Târgu-Mureş, ea a reluat pregătirile, la Cluj, cu aceeaşi pasiune cu care, în urmă cu 14 ani, dădea cu partenerii de tatami la prima convocare la lotul naţional. Vrea să se lase la anul, după Jocurile Olimpice, şi repetă asta mai mereu, dar parcă şi pentru a se convinge pe sine. Spiritul de luptă nu s-a tocit însă deloc şi Londra 2012 ar putea fi scena unei noi performanţe de excepţie.

„Adevărul": Judo a fost primul tău sport sau ai mai făcut şi altele înainte?

Alina Dumitru: N-a fost primul sport. Mai întâi am făcut tenis, dar nu pentru foarte mult timp, deşi mi-a plăcut. La un moment dat am avut o selecţie pentru judo în şcoala generală şi m-am dus, mai mult din curiozitate la început.

Şi unde ai făcut primele antrenamente?

Într-o sală la APACA, la Fundaţia pentru Tineret a Municipiului Bucureşti.

Cine te-a determinat să rămâi la judo?

Eu am vrut. Eram foarte activă, îmi plăcea să mă joc şi, de fapt, la început, chiar asta făceam la antrenamente, mai mult ne jucam. Şase luni am exersat doar căderile şi abia apoi am început mai serios adevăratul judo.

Şi părinţii tăi au fost încântaţi?

Da, le-a plăcut ideea. Tata chiar ar fi vrut să merg la karate, ca să învăţ să mă apăr şi mai bine. Amândoi m-au susţinut, ba chiar, acum, când eu vreau să mă las, ei tot trag de mine să mai continui.

Te-ai folosit vreodată în afara sălii de cunoştinţele tale pentru a te apăra?

Din fericire, n-a fost nevoie. Oricum, nu avem voie, pentru că dacă f