Eliberatorii francezi au intrat în fibrilaţie primii: duminică, la Benghazi, preşedintele Consiliului Naţional de Tranziţie a anunţat că Sharia va figura în viitoarea Constituţie a Libiei. Panică. Bietul Mustafa Muhammad Abdul Jalil (a nu se confunda cu Mahmud Jibril, fostul premier interimar, care şi-a anunţat demisia) n-a spus nimic nou. Proiectul viitoarei Constituţii a Libiei a fost dat publicităţii încă din august. Democraţii occidentali ar fi trebuit să ştie: articolul 1 stipulează că Sharia e principala sursă a legislaţiei. "Principala sursă", nu "sursa".

Întrebare retorică: în fond, domnule Sarkozy, ce mai contează Constituţia în ziua de azi? Siria are o Constituţie minunată, laică, liberală - (nu pomeneşte decât că preşedintele aparţine islamului şi atât) - şi la ce le foloseşte acum cetăţenilor ei?

Ce înseamnă "Sharia" şi de ce pălesc liderii Uniunii Europene când aud cuvântul acesta. Sharia e legea islamului. Literal, înseamnă "drum", "drumul cel bun", chiar "drumul spre apă". Fiindcă - (mai ales ei, însetaţii, au dreptate s-o spună) - nici un drum nu e bun dacă nu te duce spre apă. Spre viaţă. Sharia cuprinde poruncile lui Allah din Coran şi Hadith - Tradiţiile, adică spusele ultimului Profet, aşa cum s-au păstrat acestea transcrise de contemporani (apropiaţii săi si califii bine ghidaţi). Islamul nu e doar o religie, o credinţă şi un mod de raportare la lume. E şi un mod de viaţă, normat până în cele mai mici amănunte. A declara - într-un un stat în care 96,7 la sută dintre cetăţeni sunt musulmani (sunniţi) - că Sharia va fi principala sursă a Constituţiei, n-are nimic scandalos în sine.

Exclusiv cu Sharia nu pot funcţiona nici statele teocratice (deviza Arabiei Saudite - "Coranul e Constituţia" a fost de multe ori ajustată la timpurile moderne şi continuă să fie - ultima oară, semnificativ, atunci când în Guvern a intrat prima femeie