De patru ani, criza loveşte locuri de muncă. Umflă rata şomajului. Încetineşte creşterea economică. Extinde aria sărăciei. Şi, mai cu seamă, restrânge puterea de cumpărare. Keynes e reconfirmat. În "Teoria generală", publicată în 1935, el atrăsese atenţia lumii întregi că, dacă o economie începe să cadă, doi indicatori merită o atenţie sporită.

Primul indicator: veniturile gospodăriilor. Dacă scad, gospodăriile vor cumpăra mai puţin. Iar cererea de bunuri şi de servicii va urma o rată negativă. În consecinţă, producţia va depăşi vânzările, stocurile vor creşte, patronii îşi vor concedia angajaţii. Cei ce vor vedea că veniturile li s-au redus, fiindcă sunt şomeri, îşi vor reduce cheltuielile. Va fi deci lovită cererea agregată de consum.

Keynes a privit însă şi către a doua parte a cererii agregate: investiţiile. Căci ele sunt şi mai problematice decât consumul. Dacă se investeşte mai puţin în economie, mult mai puţin, înseamnă că lucrurile devin grave. Multiplicatorul începe să meargă în sens invers: se produce un efect în cascadă, iar modificarea finală, de sus în jos, poate fi extrem de mare.

Iată efectele. Cum pot fi atenuate? Criza actuală a dovedit lumii întregi că se impune o despărţire totală şi definitivă de capitalismul utopic, care - între altele - a exacerbat rolul pieţelor, chiar l-a singularizat, într-o încercare de a arunca statul în afara ecuaţiilor economice. Statul e chemat să joace un rol nou. Ceea ce nu înseamnă în niciun caz că ar fi sunat deşteptarea pentru un alt timp, care să reînvie vechile tipare colectiviste şi să readucă statul în poziţii dominante în raport cu pieţele. Deşi, în dezbaterile ideologice legate de criza actuală, nu lipsesc nici ideile şi nici tentaţiile practice menite să împingă lumea către modelele apropiate de colectivism, cu statul în rol de vioara întâi, e cert că astfel de modele nu au o largă susţine