Marele câştigător al Oscarurilor pentru anul 2010, „Discursul regelui“, înfăţişa povestea lui George al VI-lea al Marii Britanii, care suferea de o bâlbâială ce nu-i permitea să se adreseze poporului său. Ieri, am văzut „Discursul Regelui“ în varianta românească, unul care îl arăta pe Regele Mihai I binevenit la Parlamentul României, după ce conducerea îi refuzase, majoritar, dorinţa de a se adresa oamenilor pe care, odată, i-a condus.

Fără voia mea, când i-am văzut silueta şubredă şi, totuşi, demnă şi independentă, cu privirea fixă şi mereu atentă la ce se întâmplă în jurul lui, mi-am dat seama că oamenii au nevoie de o figură în care să creadă cu tărie. Ei au nevoie de cineva pe care să îl respecte, care să impună respect prin propria lui istorie şi prin comportamentul său.

Educaţia bună a Regelui Mihai nu poate fi contestată; dimpotrivă, ea trebuie aplaudată. Regele Mihai nu înjură birjăreşte jurnaliştii şi nu ar sfida niciodată un fost monarh dacă acesta ar dori să vorbească în plenul parlamentului ţării pe care o conduce. Regele e acela care ne spune să avem încredere în democraţie şi cel care constată, cu tristeţe, că oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii umilitoare. Nu cred că Regele Mihai ar tăia pensiile şi nu cred că ar refuza orice ajutor social destinat oamenilor aflaţi la marginea existenţei lor. Nu cred că Regele Mihai ar vorbi despre siguranţa viitorului într-o ţară în care oamenii nu sunt încurajaţi să privească spre trecut.

Când Regele a vorbit ieri, cei care nu i-ar putea face faţă vreodată, cei care îl invidiază pentru ţinuta sa ireproşabilă şi pentru respectul pe care poporul român i-l poartă s-au ascuns cu laşitate în vapoarele lor, în genţile Louis Vuitton sau în căsuţele de pitici. Faptul că acest om, care a împlinit 90 de ani, a decis să-şi sărbătorească o parte din ziua aniversară ţinând un discurs