Văzută din spatele ecranului, vizita regală de marţi a semănat cu un film plasat într-o altă epocă, dar cu actori desprinşi din personajele zilelor noastre. Marţi, 25 octombrie 2011. Răsfrântă pe milioane de ecrane TV, figura regelui Mihai I pare perfect imobilă, de parcă cel care rosteşte greoi discursul, l-ar exersa, de fapt, în faţa unui auditoriu invizibil.

Este o imagine stranie pentru România ultimilor 21 de ani: cineva vorbind de la prezidiul Parlamentului într-o linişte deplină: fără huiduieli, strigăte sau întreruperi. Discursul se încheie şi un al doilea moment, poate la fel de straniu prin singularitatea sa, se desfăşoară în faţa privitorilor: marea sală a Parlamentului este invadată de un zgomot perfect uniform şi constant. Toată lumea aplaudă.

Se prea poate ca această mostră de normalitate să nu fie niciodată explicată pe deplin. Sau să se cuantifice cu exactitate câţi dintre cei prezenţi în Parlament au aplaudat cu sinceritate, câţi au preferinţe monarhiste, câţi erau simpli impostori, în căutarea unei celebrităţi la secundă, sau câţi s-au manifestat astfel pentru că momentul istoric o impunea. Cert este că, cel puţin din spatele televizoarelor, privind acea masă uniformă de oameni aplaudând un discurs de bun-simţ, Regatul constituit pentru o zi părea o mostră de normalitate pentru România ultimelor două decenii.

Tabloul unei vizite

Dincolo de imaginea idilică, insuficient concentrată pe feţele şi gesturile celor din sală, această zi de octombrie 2011 poate fi interpretată ca o suită de imagini, perfecte pentru a lega tabloul dintre ce este şi ce ar fi putut fi România. Un astfel de tablou ar trebui să includă mâna întinsă a lui Ion Iliescu către fostul suveran, retrasă imediat în lipsa unui răspuns, într-o încercare de a spăla cu detergent magic boicotarea vizitelor regale din perioada 1990-1992. Ar mai fi gestul deputatului Val