Un murmur se extinde din America pana in Germania, de la Londra la Madrid si de la Paris la Atena, izbucnind din cand in cand ca un incediu, cu focarul neidentificat.
Multimea lupta cu politia, incendiaza masini, sparge vitrine, devasteaza magazine, fara sa fie clar ce doreste. Dupa un timp, totul reintra in normal, fara sa se fi rezolvat vreo revendicare si fara sa fie clar nici de ce s-a linistit, nici de ce a izbucnit.
Degringolada n-are nici lider, nici ideologii
Ceva similar s-a petrecut si prin 1968, cand multimea inraita a tulburat linistea sociala a lumii, cu asemenea izbucniri - observa un articol publicat in Project Siyndicate, semnat de Jan-Werner Mueller, profesor la Universitatea din Princeton.
Dar acelasi articol comenteaza si observatia analistului bulgar Ivan Krastev, care constata ca situatia de astazi este inversata fata de cea din 1968: atunci, studentii iesiti in strada revendicau dreptul de a avea alta viata decat cea a parintilor lor, in timp ce acum asistam la un curent nostalgic, in care tinerii par sa ravneasca la traiul tihnit si fericit al inaintasilor.
Atunci, in 1968, liderii studentilor arborau manifeste alambicate, in care amestecau idei marxiste, cu lozinca emanciparii lumii a treia si cu trimiteri spre domeniul psihanalizei.
Acum, constatam ca niciun nume de lider marcant si nici un principiu ideologic demn de luat in seama nu se afirma in numele miscarilor. Ai zice ca sunt revolte de dragul revoltelor, fara ideal, fara scop si fara lideri.
Atunci, unul din liderii notorii ai acestor dezordini, germanul Rudi Dutschke, explica miscarile prin ceea ce numea el un "dezgust existential". Plutea in vazduh un sindrom de furie sociala, in contextul razboiului din Vietnam.
Idignare, de dragul indignarii
Astazi, se etaleaza cuvantul de ordi
