La fel ca şi ruda sa care s-a aflat pe tronul Angliei înaintea celui de-al doilea război mondial, George al VI-lea, Mihai I de România are – şi acum – unele probleme de dicţie. Acestea nu l-au împiedicat însă să-şi rostească cu suficientă claritate discursurile istorice de-a lungul unei existenţe ce traversează două secole şi un mileniu.

Povestea vieţii suveranului român poate face, oricând, subiectul unui roman. Cu el însuşi în rolul principal. Devenit rege la o vârstă când încă se juca cu păpuşile, a fost detronat, mai întâi, de propriul său părinte, iar apoi de comunişti. A trăit o lungă perioadă în exil, aşteptând o schimbare pe care nimeni nu o mai credea posibilă. Aceasta însă, s-a produs şi spre amurgul existenţei sale lui Mihai i-a fost dat să-şi regăsească ţara copilăriei şi a tinereţii. N-a fost aşa de simplu cum au crezut unii: a trebuit să învingă uitarea şi înstrăinarea, ca şi ostilitatea noilor potentaţi politici. Dacă cu unii dintre aceştia s-a reconciliat, cu alţii a rămas, până în ziua de astăzi, în termeni reci.

Poate că nici o altă vârstă nu predispune la bilanţuri existenţiale, decât aceea la care se află acum regele. Continuă să existe pete albe pe harta biografiei sale, concomitent cu pasaje clar şi deplin conturate. Între ură şi adulaţie se întinde un spaţiu fertil clarificărilor şi recomandărilor. Iar una dintre acestea o constituie rolul jucat de instituţia regalităţii în România. Prin strămoşul său Carol, România a avut şansa istorică de a depăşi stadiul unei civilizaţii şi unei politici de tip fanariot şi de a o înlocui cu unul european. Se poate afirma cu certitudine că principatele au păşit, pentru prima dată, în Europa, prin Carol I. Şi că s-au întors în Europa cu Mihai I. Acestea nu mai sunt speculaţii, sunt fapte istorice. Că ultimul suveran nu are parte nici astăzi de înţelegerea şi acceptarea pe care le merită, ţine de o