În prima zi a celei de-a doua luni de toamnă (astronomic vorbind) şi a weekendului trecut, la Teatrul ACT a avut loc premiera oficială a „Jocurilor din curtea din spate". Textul scriitoarei israeliene Edna Mazya este adus în scenă de o echipă de masteranzi de la UNATC, unde au şi creat spectacolul astă-primăvară. Bobi Pricop, regizorul, propune trei paliere de desfăşurare, utilizând un extrem de parcimonios decor - cinci scaune şi o minge de baschet - pentru personajele oferite actorilor Ioana Manciu, Florin Hriţcu, Cezar Grumăzescu, Vlad Pavel şi Pavel Ulici. De ce „curtea din spate", ar fi prima întrebare legată de povestea violului în grupul de minori şi anchetarea lui. Cu siguranţă nu este doar o referinţă spaţială din categoria „după blocuri", dar şi o trimitere la încercările justiţiei/societăţii de a păstra şi adevărul şi dreptatea în „curtea din spate", în locul în care toată lumea ştie, dar nimeni nu vorbeşte. Pentru dinamica spectacolului, regizorul propune cu succes actorilor un joc de permanentă metamorfozare pe cele trei paliere la care mă refeream: gaşca propriu zisă, interogatoriul avocaţilor, intervenţia procuroarei.

În context, responsabilitatea apasă evident pe umerii Ioanei Manciu, care intră destul de încet în „realitatea" vârstei personajului său. Când, însă, presiunea atinge punctul de fierbere, tristeţea degajată e covârşitoare, iar din naivitatea cu halou poetic a fetei izbucneşte revolta. „Nu-s proastă!", va exclama victima/instigatoarea unui joc de când lumea, seducătoare din instinct într-o lume în care bărbaţii învaţă la fel de inconştient arta manipulării. Mi se pare că Bobi Pricop a sesizat bine ambiguitatea tuturor celor cinci, victime ale unei stări de fapt, ale unui joc, în definitiv, în care unii se simt bine, iar alţii alunecă în catastrofă. Din incapacitatea societăţii de a-şi regla mecanismele. „Mais qui d'entre n