"Băncile din Europa de Est ar trebui renaţionalizate dacă va continua blocarea creditării, care frânează creşterea economică. "

După 20 de ani de privatizări vine azi un mesaj. Un mesaj teribil, care pune sub semnul întrebării nu ceea ce se întâmplă azi în criză sau în 2008, ci tot ceea ce a fost în ultimii 20 de ani. Şi de unde? De la Pravda cumva sau măcar Le Monde? Nu, de la WALL STREET JOURNAL.

Analiza publicată ieri în cel mai mare cotidian american de business afirmă, într-un mod cum nu a mai făcut-o niciodată un ziar din Occident până acum, că atâta timp cât băncile din Europa de Vest, care deţin în proporţie de 80-90% băncile româneşti, ungare sau bulgăreşti, sunt prinse în criza datoriilor suverane, nu vor relua creditarea în sucursalele lor din Est.

Ca urmare, statele din Est trebuie să facă ceva. Ce? Să impulsioneze instituţiile locale de credit, câte au mai rămas, să-şi facă unele noi chiar, dacă nu mai au, sau, atenţie, să răscumpere băncile vândute.

De fapt, ce spune acest articol? Că, strategic, atât timp cât statele din Est mai sunt state, trebuie să facă ceva pentru popoarele lor.

Aici vine problema principală: îşi poate folosi România instituţiile publice pentru a readuce creşterea economică prin mijloace proprii sau va sta de acum veşnic la mâna finanţării şi investiţiilor internaţionale?

Adică este România în UE ca judeţul Giurgiu în România - fără bancă, trezorerie, cu spitale în stare dezastruoasă - sau are capacitate, are politici, are independenţa şi are instrumentele de creştere şi dezvoltare proprii?

Ne putem asuma şi putem accepta acest mesaj? Ne dăm seama că ceea ce se spunea acum cinci ani, imediat după aderarea la UE, că România se va scufunda în Europa şi că graniţele vor dispărea, a devenit o iluzie?

Că exemplul derivei Greciei, o ţară amanetată practic cu totul la creditori, arată că trebui