Dintr-o anumită conduită pe care mi-am impus-o şi fiindcă mi-am dezvoltat un acut simţ al ridicolului, nu m-am manifestat public excesiv pe tema aniversării Regelui Mihai. În primul rând, deşi nu mă deranjează deloc monarhia în sine, am fost, sunt şi voi rămâne republican. Chiar şi născut în Sinaia fiind, cu spectrul Peleşului la geam, nu m-au pălit puseele regaliste de paradă în drumul unisens către bătrâneţe şi-mi păstrez convingerea că-i mai bine să-ţi alegi conducătorii decât să-i primeşti ca pe un dat. În al doilea rând, există în spaţiul public oameni infinit mai calificaţi decât mine în domeniul istoriei şi, în particular, în povestea Casei Regale. Aşa că m-am rezumat la a urmări cu detaşare desfăşurarea impresionantă de forţe. Acum, la rece, încerc să încheg câteva concluzii.

Discursul în sine al Regelui Mihai în Parlamentul României – bine dozat, decent, nici pe departe strălucitor, în care s-au punctat câteva chestii esenţiale - n-a fost un moment istoric, ci unul de normalitate politică. Dată fiind, însă, raritatea normalităţii în România, plus distincţia nativă a celui care-şi rostea mesajul către naţiune, evenimentul a căpătat, în imaginaţiile bogate ale amatorilor de senzaţional facil, valenţe istorice. Superficialitatea colectivă îndreaptă, din păcate, către interpretarea solemnă a formei, nu către fondul mesajului transmis. Tot acest eveniment, care s-a dorit a fi solemn, dar trebuie să recunoaştem că a avut în el şi o doză tragi-comică, mai ales în seara de gală de la Opera Română, a fost, poate, prima bătălie mediatică de amploare pe care preşedintele Băsescu, maestrul de necontestat al confruntarilor de gen, a pierdut-o categoric. Şi asta în ciuda strădaniilor evidente ale camarilei sale.

N-a reuşit să schimbe agenda publică şi să-şi impună subiectele proprii cu toţi acoperiţii lui din presă şi din societatea (poreclită) civilă scoş