"Opera Omnia" - suna mortal si definitiv. Ce mai pot spera? Se mai asteapta ceva de la mine? Diversi amici, mai ales din alte localitati, ma intreaba: „Cum a fost?" Cum a fost, adica, la decernarea premiului Opera Omnia, cu care m-am procopsit. Pai, a fost cam asa: Mai intii, pe la mijloc de septembrie, a venit vestea, soptita de unul sau altul dintre membrii juriului, nu inainte de a obtine de la mine „promisiunea ferma" ca n-o voi mediatiza. Ca sa fiu sincer, vestea m-a luat prin surprindere, dar m-a si umplut, asa, de o mindra satisfactie, amestecata cu o usoara stare de disconfort. Oricit de secretos as fi, n-am putut sa nu ma „impartasesc", in primul rind lui fiu-miu si soacra-mi (cu aceasta din urma avind placerea de a fi vecini de camera). Apoi, unor prieteni de incredere din Iasi (dar care nu sint scriitori) si din tara. N-am marturisit-o scriitorilor intrucit n-as fi vrut sa stirnesc invidii si comentarii inainte de termen. Cel mai greu mi-a fost in primele zile, cind devenisem, parca, alt om, unul plin de importanta faptelor sale literare. La intilnirea cu amicii-scriitori, inclusiv cu cei din redactia revistei „Cronica veche", simteam ca am un ascendent asupra lor, fie si prin faptul ca detineam un secret, de care ei habar n-aveau. Hedonismul acesta a tinut vreo saptamina, dupa care m-am luat cu treburile si aproape am uitat ca sint / voi fi detinatorul a ditamai premiul. Distanta mare - peste o luna de zile - dintre aflarea vestii si festivitatea de premiere a avut efectul unui anestezic. Apoi, cu doua zile inainte, m-a apucat amokul. Ce-o sa spun, acolo, la festivitate? Sa fiu grav, academic sau ironic? Sau o combinata intre gravitate si ironie? Am inceput sa ticluiesc, in gind, discursuri. Pina la urma am optat pentru aceasta varianta: Am trecut prin imprejurari si mai grele... Probabil, comitetul Asociatiei s-a gindit ca, dindu-mi acest premiu, scapa d