Le pot fi puse la televizor cele mai războinice filme din lume, li se pot da o grămadă de exemple, însă cea mai bună metodă de a le insufla spiritul de învingător actualilor stelişti este să-i pui faţă-n faţă cu echipa din 2005.
Când îl auzi pe Paraschiv vorbind cu atâta emoţie despre echipa din perioada lui Zenga, cu atâta respect despre cel care le era căpitan şi cu atâta nostalgie şi tristeţe despre eşecurile echipei de acum, nu-ţi rămâne decât să te gândeşti ce nu e bine în prezent.
Atunci exista o familie, iar orice nemulţumire a vreunuia dintre jucători nu respira dincolo de vestiar. Acolo îşi exprimau ideile, acolo spuneau ce nu le convine, acolo alegeau regulamentul de ordine interioară, acolo se respectau, indiferent de unele mici conflicte care survin în orice colectiv, acolo plăteau amenzile şi tot acolo se strângeau în jurul căpitanului şi se nu se gândeau la altceva decât la victorie.
Mirel Rădoi a fost aspru criticat în acea perioadă. De la titlul de "fin" al lui Becali i se trăgeau câte şi mai câte vorbe pe cât de dure, pe atât de neadevărate. Cu toate acestea, a reuşit să impună respect şi în rândul colegilor mai în vârstă decât el. De ruşine sau nu, nimeni nu comenta, nimeni nu încălca reguli, iar de fugit la vestiare în timpul meciului nici nu mai vorbim.
Steliştii de azi nu ştiu ce înseamnă nimic din ce v-am zis mai sus, iar asta este cea mai mare problemă a lor. Nu au vestiar, nu au lider, nu au căpitan. Căci căpitanul nu e cel care ţine banderola pe braţ, ci cel care strânge echipa în jurul lui şi se impune prin dăruire şi respect.
Le pot fi puse la televizor cele mai războinice filme din lume, li se pot da o grămadă de exemple, însă cea mai bună metodă de a le insufla spiritul de învingător actualilor stelişti este să-i pui faţă-n faţă cu echipa din 2005.
Când îl auz
