Sărbătorirea fostului monarh Mihai I, adaugă o nouă pagină confuză la “cartea albă” a regalităţii, scrisă pe parcursul celor nouă decenii.

Deşi, din perspectiva bunului simţ, un asemenea eveniment ar fi trebuit să fie întâmpinat pe fondul unei atmosfere de toleranţă şi de înţelegere, mai vechi focare de tensiuni au răbufnit şi de această dată.

Clasa politică românească a avut poziţii contradictorii faţă de instituţia regalităţii – şi când spun asta mă refer doar la perioada de după ’89. Primul contact cu fostul rege s-a desfăşurat pe un fond de ostilitate al noilor autorităţi. Iniţiativa cercurilor monarhiste de a forţa o întoarcere – prematură – din lungul exil s-a soldat cu un veritabil conflict diplomatic: întors incognito în ţară, cu paşapoarte elveţiene, în ajunul Crăciunului 1990, regele a fost fugărit pe autostradă (singura, la acea oră) de poliţie şi returnat “pachet” la aeroport, de unde s-a întors pe drumul de bejenie spre Versoix. La “comanda” returnării s-au aflat premierul Roman şi preşedintele Iliescu.

Ceva mai bine pregătită a fost vizita din preajma Paştelui 1992. Atunci autorităţile au fost luate prin suspendare de suportul public de care s-a bucurat regele, primit în Bucureşti pe sub Arcul de Triumf (la iniţiativa particulară a unui general de poliţie filomonarhist) şi omagiat cu intensitate de suporterii săi din opoziţia politică.

Aceeaşi opoziţie care, ajunsă la putere în 1997, a ezitat în a adresa regelui o invitaţie oficială de revenire definitivă în ţară. Nici preşedintele Constantinescu, nici ţărăniştii şi nici liberalii (de democraţi nu e cazul să mai vorbim) nu şi-au asumat responsabilitatea unui astfel de gest. A trebuit să mai treacă vreo patru ani până când, în mod surprinzător pentru întreaga clasă politică, preşedintele Iliescu să facă celebra sa vizită secretă - la o cafea – la Versoix, urmată de invitaţia ofic