Complexul de inferioritate se transformă uneori într-unul de superioritate: trecerea se petrece de obicei brusc, fără avertismente şi fără stadii intermediare.

Multă vreme, Brazilia a trăit – în relaţie cu Europa – un explicabil complex de inferioritate, începînd cu domeniul politic, social, rasial şi continuînd cu cel cultural. Nu situaţia primordială a ţării, aceea de colonie portugheză, a creat mentalitatea subordonată, pentru că de aproximativ două secole Brazilia era nu doar independentă, ci şi Imperiu, unicul Imperiu al emisferei sudice. Mai degrabă spiritul civilizaţiei braziliene a fost cel care a instalat şi fortificat ideea de condiţionare externă.

Politica şi cultura braziliene au încercat, încă de la fondarea naţiunii, să imite modelul european. Monarhia imperială, proclamată odată cu independenţa, a rămas, în articulaţiile ei, o monarhie de tip european, stăpînind un teritoriu aproape la fel de mare ca al Europei. Guvernul, instituţiile, sistemul legislativ – inspirate, toate, de cele europene – au nutrit în permanenţă aspiraţia la diferenţiere, dar au reuşit rareori să o şi împlinească. Brazilienii au constatat că sunt imitatori ai europenilor doar atunci cînd nu mai era mare lucru de făcut. E uşor să ne închipuim ce s-a întîmplat în cultură: dependenţa de model a fost aici şi mai vizibilă, iar incapacitatea de a produce o cultură complet nouă şi originală a reprezentat marea suferinţă a intelectualilor de la Tropice. Şi încă reprezintă! Clamarea unui „specific naţional” a umplut deja două secole şi continuă să fie esenţa unui discurs prin excelenţă revendicativ. Dar rezultatele concrete ale indignării se lasă încă aşteptate. Arhitectura, pictura, sculptura ori muzica simfonică braziliene fac deocamdată figură de intonare în ton minor a unor melodii cunoscute. Doar în literatură şi mai ales în proză se aud – de cîteva decenii încoace –