Cu o sintaxă înaintînd în panglici culte şi cu o mină blîndă de gingăş ie protocolară, C.D. Zeletin publică un nou volum de eseuri şi evocări. Ce sare în ochi e atenţia pe care autorul o acordă detaliilor mici: de limbă, peisaj, floră sau conduită.

Atenţia aceasta trădează un spirit avid de rarităţi estetice, dar am greşi dacă i-am pune draconicul spirit de observaţie în seama ochiului său clinic. Mai potrivit ar fi să spunem de-a-ndoaselea: autorul s-a născut cu o exacerbare a atenţiei care, sub coerciţia deprinderilor medicale, s-a exersat în surprinderea detaliilor minuscule. Altfel spus, predilecţia de a sesiza tente rare nu-i vine dintr-o deformare profesională, ci dintr-un acerb imbold de ordin contemplativ. Înainte de a fi medic, Zeletin e rapsod, adică artist de acută predispoziţie reactivă, virtute care nu atîrnă de voinţă, ci de clasica predestinare de gene, prin urmare apetenţa pe care o arată pentru amănunte extravagante ţine de o fatalitate lăuntrică: stă în fatum-ul lui Zeletin să-şi pună faconda în slujba unor texte de calofilie cochetă, de unde şi senzaţia că, citindu-l, asişti la o degustare de accente docte.

Cine deschide volumul Rămînerea trecerii, al cărui titlu invită la răsuciri dialectice în marginea oximoronului conţinut, va intui repede înlesnirile de limbă: e vorba de un instinct de esenţă prozodică, care face din autor un mînuitor simandicos de vocabule savante. Ciudăţenia este că instinctul acesta, influenţînd simţul de observaţie, îl preschimbă pe Zeletin într-un intelectual la care înclinaţia spre contemplaţie intră în litigiu cu acuitatea clinică. Mai precis, la Zeletin vedem cum ochiul medical, caracterizat prin rigoare în descriere, vine în contrazicere cu pupila artistică, definită prin stricteţe în sesizarea reperelor mărunte. Deosebirea e prea pregnantă pentru a nu o lămuri, cu atît mai mult cu cît de muchiile ei d