Dacă lui Iulius Apolsin i se părea în orice moment firesc ca toate cîte îi treceau prin cap să se fi întîmplat sau, mai grav, să se întîmple, mie – căruia orice faptă din lumea asta nu-mi era necunoscută, aşa cum şi cele inventate, de asemenea – nu-mi surîdea cîtuşi de puţin ideea ca unui om, fie el şi extrem de dotat, să-i stăruie în cap să pună în aplicare ceva atît de inoperant, zău aşa, cu atîta încrîncenare şi supărare pe cei care nu-i luau în seamă teoriile.

Toţi cei care se ocupaseră cu aşa ceva greşiseră, falsificaseră totul cu bună ştiinţă, iar numele acestora nu puteau fi decît indezirabile. Modul cum el le trata, de parcă le-ar fi citit cu atenţie toate cercetările în domeniu, era şi singurul demn de luat în seamă. Eu mă făceam că ascult cu atenţie şi, din păcate, îl mai şi aprobam, dintr-o oarecare jenă care nu doream să se vadă pe chipul meu.

Era convins că după ce Alma, alias Riama Şancri, ascunsă într- unul din apartamentele din Duane House, va termina traducerea acelui op achiziţionat de el dintr-un anticariat din Uppsala, ultima mare surpriză şi sursă în domeniu, neutilizată de nici un istoric, lumea, nu toată, dar cel puţin cea din jurul lui, dacă nu cumva şi cea care lîncezeşte pe malurile Dîmboviţei, se va schimba. Ori nu avea dimensiunile fenomenului de foarte mult timp clasat de istorici, ori dorea să se impună cu orice preţ (ba chiar pentru a-şi căpăta notorietate profesională în domeniu, a stat trei luni la Oxford, asistînd la mai multe cursuri de istorie antică, cu precădere la cele care aveau în vedere zona pelasgică, triburile pre-tracice şi nordice, printre care, în timpul discuţiilor aprinse cînd venea vorba despre acest subiect, victoria lui Dromihete asupra lui Lisimah îi dădea un aer de netă superioritate, pînă la Imperiul lui Burebista şi luptele disperate ale lui Decebal cu imperialiştii romani etc.), procurîndu-şi,