Despre Ion Vianu s-a scris destul de mult în ultimii ani. Mai cu seamă după apariţia covârşitorului Bildungsroman, care este Amor intellectualis.

Recenzii, cronici, studii, eseuri. Câteva dintre ele, de mare fineţe. Între toate, însă, nici un portret convingător. Nimic care să scoată la aer curat, din magma paginilor, omul, şi, o dată cu omul, bineînţeles, stilul. Să fie un defect de metodă al criticii de azi? Să zicem c-ar fi. (Deşi, personal, nu cred asta). Dar, oricum, trebuie pusă la socoteală şi o anume dificultate obiectivă. Căci, sub raportul interiorităţii, Ion Vianu pare indescriptibil. Prea e făcut numai din nuanţe. Prea descurajează liniile apăsate. Personalitatea lui fascinează într-o clipă şi se evaporă în următoarea.

Oare n-o putem surprinde, preţ de o fracţiune măcar, în momentul volatilizării ?

Să luăm un exemplu. Este vorba despre un eseu intitulat Despre puterea medicală, apărut în foarte recentul volum Apropieri. Despre puterea medicală, deci. Sintagma însăşi e frisonantă. Şi devine cu atât mai frisonantă în expunerea strălucită a lui Ion Vianu. De la chiar fraza de început:

„Dintre toate puterile exercitate social, singura care nu doreşte stabilirea unei mari puteri asupra celuilalt, singura care nu aspiră să se sporească pe ea în detrimentul celui asupra căreia se manifestă, este puterea medicală” (p. 109).

Observaţia aceasta aparţine cuiva care a practicat, la cel mai înalt nivel, medicina, să nu uităm. Nici acum, nici mai târziu de-a lungul acestor pagini. Venită din partea unui literat, ea ar fi fost, cel mult, o perspectivă romanţată asupra unei profesii. Nu un adevăr personal placat asupra vieţii înseşi. Citez în continuare:

„Voinţa de putere nu este altceva decât dorinţa de a-l încorpora pe cel cu care intri, direct sau mediat, în contact. Ea nu este încă voinţă de distrugere. Este voinţă de sateliza