Mi-e din ce în ce mai greu să le găsesc. Iar atunci când o fac, cotrobăind minute în şir prin nenumăratele foldere ale celor câtorva calculatoare în care-mi deţin captivă viaţa, zeci de gânduri năvălesc în încăpere, scăpate parcă dintr-o debara în care în aceşti 11 ani s-au strâns tot soiul de lucruri de care mereu ţi-ai spus că odată, cândva, ai putea avea nevoie. Şi de fapt, nu ai. Dar sunt ale tale. Imagini.

Clişeul. Sibiu e Europa. Oraş civilizat, curat, multicultural, invadat de turişti, primar neamţ, burg.

Dincolo de clişeu. Atunci când am păşit pentru prima oară în el nu era deloc aşa ceva. Ci o umbră palidă, tomnatecă (iată, cât de perfid se strecoară în joc melancolia) şi ani buni nu avea să se schimbe. Drumul spre Europa a fost însă presărat cu pământ. Cu mormane de noroi, până dincolo de glezne, în chiar inima lui, pe artera lui vitală, Corso, cum îl alintă localnicii sfătoşi, în Piaţa Mare, acolo unde astăzi copii râzând hrănesc porumbeii – cadru real smuls parcă dintr-o reclamă la fericire.

Până să devină Capitală Culturală Europeană în 2007, oraşul a avut ceva de muncă. A refuzat să-şi vopsească faţadele, ci s-a reconstruit din adâncurile zidurilor cu cărămizi putrezite până la acoperişurile cu ochi. Tradiţie săsească. E una din lecţiile de buchisit ale acestor ani: uneori transformarea se face radical, ferm şi organizat cu buldozerul. Sau cine ştie, poate e doar o lecţie locală.

Nici acum nu ştiu dacă Sibiul este pentru mine locul în care mă simt european. Sunt aproape convins însă că după 30 de ani de alergat prin „lume”, e singurul loc căruia îi chiar pot spune acasă. Pentru că aici m-am transformat. Ireversibil şi fără precedent.

PS. Pentru imagini precum primele, mergeţi la sfârşit de mai-iunie în Sibiu. Cele de mai jos sunt doar o formă nesuferită de anti-nostalgie.

Şi cele vechi…