Legendele Olimpului mi-au – n-aş zice chiar luminat, că erau destul de multe cruzimi întunecate pe-acolo, dar totuşi... – populat cumva adolescenţa.

Fireşte, erau unele povestite de nişte ruşi sovietici, pe care am avut surpriza neplăcută să le găsesc reeditate şi după ce deveniseră disponibile şi altele, mai conforme cu originalul. Dar de fapt cum e originalul? Care e originalul?

M-am târât şi eu cu autocarul craiovean spre poala Muntelui Olimp („M-atârn de tine, poezie, ca un copil de poala mumii...” scria un poet uitat astăzi, Al. Philippide), alături de câţiva alţi colegi condamnaţi la rătăcirea prin Bulgaria (prietenă?) şi prin fundul Munţilor Rodopi, dar în cele din urmă, cu o întârziere de o zi şi jumătate, am ajuns. O clipă am crezut că a fost vorba de o confuzie: poeţii erau încununaţi prin pătrunderea în Parnas, un munte care se vedea mai bine din altă parte a Greciei, de care eram acum destul de departe. Nu, nu fusese nici o confuzie, venisem chiar la Olimp, pentru că aici trebuia să venim ca să citim între noi nişte poeme, judecate apoi de trei critici obiectivi, precum Nicolae Manolescu, Dan Cristea şi Gabriel Coşoveanu. Dar asta n-are nici o importanţă. Important era că eram pe malul Mării Egee, care încă mai era caldă şi primitoare în acele zile de sfârşit de septembrie. Primul meu şoc a fost când am intrat în camera hotelului de la Leptokaria, care avea o baie fără uşă. Da, aţi citit bine, era cu gura căscată spre holul de trecere către uşa de ieşire din cameră, ba, pe deasupra, mai avea şi un perete de sticlă în dreptul căzii, ca nu cumva perechea celui/celei ce locuia temporar acolo să scape vreun amănunt.

Sigur, însă, că-n baie nu era numai cada. Stăteai pe tron şi te uitai în hol. Iar asta mi-a amintit o poveste de altădată de-a lui Ion Drăgănoiu, şi el un poet, despre closetele pentru logodnici, pe care el pretindea că le-a