Studiul „ficţiunii detective” ridică, înainte de orice, chestiunea apartenenţei genului. Ce putem spune cu certitudine e că această formă de expresie (să n-o numim încă literatură) reprezintă oglinda fidelă, comentariul alcătuit din fragmente, asupra epocii descrise.

E la fel de adevărat că ea era uşor asimilată de publicul larg, de vreme ce „se dezvoltase din lunga tradiţie naţională a literaturii didactice privind infracţiunea, care s-a ivit chiar din zorii colonizării în secolul al şaptesprezecelea” (Moudrov, 2010: 130). Ironic vorbind, se poate afirma că, la origine, stilul hardboiled a reprezentat răzbunarea literaturii asupra pedagogilor, care încercau să eradicheze viciul folosindu-l în chip de sperietoare. Nu ştim dacă inventatorii genului au pus prea multă otravă în ceea ce ar fi trebuit să fie medicament, dar e limpede că în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea povestea Julietei şi a lui Romeo ar fi fost o simplă variantă, atroce şi prizată cu entuziasm, a poveştii tinerei domniţe ucise cu securea.

Brutalităţii subiectelor îi corespunde, în întreaga literatură poliţistă, o brutalitate a limbajului. Expresia literară nu înseamnă vulgaritate şi nici un jargon accesibil doar iniţiaţilor, ci frumuseţea loviturii de floretă care desprinde, cu o mişcare invizibilă, o singură petală din buchetul de trandafiri. Acest limbaj e, în sine, povestea confruntării între sens şi expresivitate, între necesitatea comunicării şi mândria aristocratică în care nu vorbeşte sângele nobil, ci experienţa de viaţă, crudă, nemiloasă, a omului umilit, acceptând exterminarea şi gata să extermine: „Limbajul hard-boiled n-a fost creat de elita intelectuală sau descoperit de profesorii universitari care l-au popularizat ulterior. Această limbă a fost smulsă din gura maeştrilor apăruţi după Revoluţia Industrială de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea şi înce