Aşa se chemau cândva clasele de şcoală special amenajate pentru lecţiile de limba şi literatura română. Nu mai ţin minte când s-a renunţat la ele. În orice caz, existau încă prin anii 70, când făceam inspecţii de grad.

Astăzi li se spune laboratoare, pe ici, pe colo, pe unde vor mai fi existând. Am avut surpriza săptămânile trecute să fiu invitat la un liceu bucureştean, cu ocazia inaugurării unui astfel de cabinet de literatură. E vorba de liceul, colegiul, cum i se zice acum, „Ion Creangă”. Ideea i-a aparţinut profesorului Laurenţiu Dumitrescu. Conducerea şcolii a acceptat să „sacrifice” o sală de clasă. Doi tineri oameni de afaceri, care nu doresc să li se facă numele cunoscut, au sponsorizat cu o sumă importantă crearea cabinetului. Legătura celor doi cu liceul „Ion Creangă” consta în faptul că unul dintre copiii lor îl absolvise cu ani în urmă şi, deşi nu fusese premiant, ba, mai mult, primise rareori o notă mai mare de cinci la română de la profesorul Laurenţiu Dumitrescu, rămăsese cu o bună impresie despre calitatea învăţământului şi despre onestitatea dascălilor.

Să vă spun în ce constă un astfel de cabinet. De jur împrejur, pe pereţi, se află panouri care prezintă cronologic, în imagini însoţite de scurte legende, cronologia literaturii române, de la facsimilul „Scrisorii lui Neacşu” din Câmpulung de la începutul secolului XVI şi până la portretele câtorva zeci de scriitori contemporani. Tot de jur împrejur se află dulăpioare în care se găsesc, în treizeci de exemplare, acesta fiind numărul elevilor dintr-o clasă, cărţile scriitorilor consideraţi canonici de noua programă. La fiecare oră, în funcţie de lecţie, o carte sau alta se află pe pupitrele nou-nouţe. Cărţile provin din seria săptămânală publicată miercurea de „Jurnalul Naţional”. (De unde se poate trage concluzia că ideea editorilor de a privilegia literatura recomandată de programa