Poetul Matei Vişniec se dovedeşte, încă de la prima pagină a noului său volum, a fi un sceptic. Poezia, ne spune el în chiar poemul iniţial, e un mijloc precar de comunicare, poetul scrie „pe întuneric”, mesajul „riscă să ajungă total trunchiat la destinatar”, pagina este „un morman de semne”. Un mesaj există, ne mărturiseşte poetul, dar el rămâne „secret”: „drama pe care-am trăit-o eu însă/ va rămâne mută/ secretul pe care am vrut să vi-l transmit cu acest poem/ va fi o veşnică ridicare din umeri”.

Volumul La masă cu Marx este construit în jurul a doi centri de greutate: fiinţa şi vorbirea. La aceste mari teme de reflecţie ale culturii universale recurge însă aici un filosof care se ia pe sine peste picior: „sunt de profesie filozof, toată viaţa/ m-am gândit la esenţă, la sensul naşterii şi/ la alte asemenea lucruri fundamentale/ v-aş enumera câteva dintre concluziile mele/ dacă aveţi cu ce nota”. Doar că nu enumeră niciuna, nici aici, nici altundeva. El nu are, de fapt, concluzii, ci doar ipoteze, dar şi de acestea se îndoieşte, formulându-le în manieră interogativă: „Cum să fii tu în acelaşi timp/ mare şi corabie, pasăre şi cer/ în această lume nu se poate aşa ceva/ n-ai decât să te întorci acolo/ înapoi în pîntecele de unde vii” ori „Cum să dai afară un mort/ care moare sub propria ta piele?” ori „Cine să fie omul cu un singur ochi/ cu o singură mână, cu un/ singur picior/ care se apropie de mine?// jumătatea mea?”.

Dacă existenţa este sub semnul incertitudinii, cuvintele, în schimb, au o viaţă a lor şi un statut ontologic cert. Cuvintele lui Vişniec sunt veritabile personaje, pot fi „cărnoase, rubensiene”, „cu fundul mare”, pot avea coadă sau panaş, pot fi „speriate” ori „scârbite”, ba, mai mult, cuvintele au veritabile monologuri interioare, deloc lămuritoare, de altminteri: „Într-o sublimă, unică, mult infinită dimineaţă/ când multe lucruri er