Michael Haulică: Înainte de a merge mai departe să revenim un pic asupra a două lucruri spuse de tine săptămîna trecută, care am impresia că au atins firile mai sensibile (și acum, și cu altă ocazie în care le-ai mai spus). De ce poziția umilă a scriitorului în fața editorului (altădată vorbeai de „poziția ghiocelului“)?

Horia Nicola Ursu: Nu-i vorba de umilință sau obediență, ci de un pic de respect, pînă la urmă, pentru experiența editorului. Fiindcă, vrem sau nu vrem, în majoritatea cazurilor editorul știe mai bine decît autorul ce este bine pentru cartea lui. Constat cu mîhnire că o bună parte dintre aspiranții la gloria literară habar n-au ce înseamnă să publici o carte. Eu știu, de pildă, că atunci cînd un editor îți acceptă cartea spre publicare, îți pune în față un contract care specifică limpede care sînt obligațiile și drepturile tale, ca autor. Iar contractul acesta te obligă și pe tine, și pe editor în egală măsură. Pe de altă parte, atunci cînd un editor consideră că meriți să fii publicat, investește niște bani din buzunarul propriu în produsul imaginației tale. Pe care vrea, în mod firesc, să-i recupereze și să îi înmulțească. Se presupune că își creează o strategie privind felul în care ceea ce ai scris ar putea să atragă mai mulți cititori, felul în care te va prezenta publicului. Iar dacă tu, autorul, refuzi să schimbi ceva în opera ta sau, ulterior, după ce aceasta e publicată, faci sau spui niște lucruri nu foarte bine gîndite... ai putea să îi dai peste cap strategia respectivă. De aceea spuneam de „poziția ghiocelului“. Editorul știe mai bine – sau ar trebui să știe – ce e mai bine pentru cariera ta. Dacă nu, înseamnă că nu ai ales cum trebuie editorul. Dacă vrei totuși ca el să își asume riscul publicării creațiilor tale, fă cum spune el.

Dezvoltă, te rog, afirmația „absolut de acord cu publicarea online, dar nu oriunde“