Preambulul Donnei Alba – ultimul dintre cele cinci romane semnate de Gib I. Mihăescu – e o sumară trecere în revistă a unei scurte cariere de hoinar contrariat de împrejurări care, după o răsucire de 180°, va deveni un prototip al arivistului provincial, seducător şi fără scrupule. O eboşă de odisee oltenească urmată de o incursiune stendhaliană în inima Bucureştilor.

Întors de pe front cu gradul de sublocotenent în rezervă, Mihai Aspru e recunoscător războiului care, vrând-nevrând, l-a „cules de pe drumuri”. O rapidă privire retrospectivă se impune de la bun început: „Dar înainte de a porni într-aci, nu eram decât pur şi simplu o haimana, un vagabond. Am fugit de-acasă, mai degrabă de la şcoală, din clasa a patra de liceu, dar am fugit, se cheamă, de sub scutul şi autoritatea părinţilor, cu mulţi ani în urmă.” Confesiunea, punctată de note săltăreţe, dă „la”-ul diapazonului romanesc: „Fluieram a drum lung şi-mi ziceam: când voi pleca anul ăsta la Craiova (adică la liceu) – fiu-fiu, după două săptămâni – fiu-fiu… zbughe-o…”

Ascultând cum ţârâie ploaia pe acoperiş, cumintele elev de pension îl citeşte din scoarţă-n scoarţă pe Sadoveanu, care-l îmbie la ducă: zăvoaie, poduri umblătoare şi alte asemenea minunăţii s-ar mai găsi, ce-i drept, şi-n preajma casei, „dar eu vream să le văd departe, căci în depărtare ele trebuiau să fie şi mai triste ”. Doi scriitori ruşi, Gorki şi Gogol, îl invită şi ei la plecare pe cel care singur îşi va spune mai târziu „don Quichotte din Zăreni”: cu ei în servietă şi cu 38 de lei în buzunar şterpeliţi din buzunarul tatei, junele Aspru o porneşte haihui prin lume. Ajuns la Odesa, doarme pe chei căutând să dea de urma vagabonzilor din romane, în locul cărora descoperă doar nişte namile leneşe care-şi blestemă prosteşte soarta atât de frumoasă, „fără apărare şi fără hotar”. În situaţia lor, îşi spune fugarul, eroii lui Sadove