Nici în 2008 şi nici în 2011 România nu ar fi trebuit să fie afectată de criza financiară în mod direct pentru că românii şi companiile româneşti nu au investit nici în creditele subprime din SUA şi nici în obligaţiunile băncile elene.
Atunci de ce suntem într-o situaţie atât de tensionată de trei ani încoace şi de ce alte ţări ca Polonia nu au experimentat o aterizare atât de dură a economiei?
Aceasta trebuie să fie principala întrebare pentru România după summitul istoric al Uniunii Europene.
Pentru că altfel discuţiile cu Fondul European de Stabilitate - că este în valoare de 400 sau mai nou de 1.000 de miliarde de euro, ce formă are - cash, garanţii şi de unde se finanţează, că este vorba de o reducere a datoriei publice a Greciei cu 50% sau cu 70%, ar trebui să intereseze mai puţin românii şi mai mult pe cei care au investit în aceste bonduri pentru randamentul anual de 20% sau mai mare oferit în ultimul an. Cine riscă să câştige. Dar mai poate şi pierde. Treaba lui.
Dar România de ce să nu câştige, şi nu să piardă, dintr-o situaţie în care nu şi-a riscat banii nici pe subprime-urile americane - creditele pentru locuinţe pe care nu le-au mai înapoiat americanii - şi nici pe obligaţiunile elene?
La această întrebare ar cam trebui să răspundă cei care administrează această ţară de 20 de ani şi au făcut milioane de euro lucrând la stat în toată această perioadă.
Că dacă pleacă din aceste funcţii milionari lăsând o datorie publică de două ori mai mare în doar trei ani afirmând că a fost un succes programul cu FMI pentru că s-a evitat colapsul, atunci nu mai poate avea nimeni pretenţii.
Oricine ştie să cheltuie bani, iar creşterea necontenită a datoriei publice, în prezent cu 800 milioane de euro pe lună, dar în urmă cu un an sau doi cu 1,5 miliarde de euro pe lună, ar trebui totuşi asumată de cineva.
Era poate de înţeles
