Nu ne-am însuşit ideea că avem dreptul (şi datoria) de a ne lăuda cu sportivii noştri, cu acei oameni din sport care, într-adevăr o merită. O merită pentru că au făcut „ceva” recunoscut, ceva care a rămas, ceva care nu trebuie uitat, ceva care trebuie dat de exemplu.

Găsim suficientă hârtie şi cerneală pentru a ridica în slăvi un sportiv în activitate, sau chiar numai la începutul ei, pentru un sezon sau, în cazul jocurilor sportive, pentru un singur meci de excepţie. Ca peste doi-trei ani să ne întrebăm unde a dispărut? Şi să constatăm că – sărbătorindu-şi articolul laudativ – a uitat să mai iasă din cârciumă.

Ar fi bun un trofeu pentru civilizaţia publicului, ar fi foarte bun unul pentru civilizaţia echipelor, dar şi mai bun, mai stimulativ, ar putea fi un trofeu individual. Să zicem, pentru lipsa de „cartonaşe” o viaţă, nu un sezon!!!

Nu vi se pare că prea uşor trec în uitare numele unor oameni care au făcut cinste sportului şi – prin sport – ţării? Dacă-i uităm cu atâta uşurinţă pe cei care „au făcut”, este greu şi cu puţine şanse de reuşită să cerem celor ce vin, să „facă” ...

Poate o să vi se pară exagerat, dar aş propune ca tuturor celor care – repet: „au făcut” în sport ceva demn de cinstire publică, să li se facă busturi cu care să împodobim săracele şi golaşele noastre centre sportive şi stadioane. Şi pentru asta nu e nevoie să aşteptăm ca respectivii oameni să se stingă din viaţă. Este ea frumoasă şi demnă gloria sportivă postumă, dar mai stimulativă este cea recunoscută în timpul vieţii.

Arena Naţională, toată zona înconjurătoare şi aleile de acces, parcul Dinamo ş.a. ar trebui împodobite cu astfel de busturi sau măcar cu vitrine frumos amenajate şi întreţinute.

Copiii care fac primii paşi în sport trebuie să-i regăsească acolo pe marii performeri, pe marii mentori sportivi etc, pentru a as