Odată cu intrarea în UE, românii au trecut la cimentarea unei idei de voios consens naţional: aceea că nu trebuie neapărat să cunoşti o limbă străină ca s-o vorbeşti.

Cam cu vreo zece ani în urmă, când încă nu se fixase în ipostaza de herald rock al Crăciunului, Ştefan Bănică jr apărea într-o reclamă difuzată cu o frecvenţă remarcabilă. Cântăreţul dădea buzna într-un lift, agita o pungă mare, plină cu detergent, şi se grăbea să le comunice unor domnişoare cu aspect teuton, contrariate de bruscheţea invaziei, că efectuase achiziţia „zu spălieren". Legătura dintre această formulă şi limba germană era la fel de solidă ca aceea dintre Spartachiada de Haltere şi „Lacul lebedelor". Însă chiriţismul exprimării pornea, după cum au declarat atunci realizatorii materialului, dintr-o intenţie parodică. Nu eram noi în UE, nu reprezentam o miză pentru nimeni, nu scăpam de vize, dar uite că nimeni nu ne putea răpi capacitatea de-a improviza şi de-a părea în largul nostru în domenii unde nu aveam de fapt competenţe.

Odată cu intrarea în UE, românii au trecut la cimentarea unei idei de voios consens naţional: aceea că nu trebuie neapărat să cunoşti o limbă străină ca s-o vorbeşti. Maimuţăreala şi urechismul ţin loc de dicţionar şi gramatică, au conchis simpatizanţii acestei neghiobii. Aşa a apărut engleza karaoke pe care poţi s-o vezi pe toate străzile şi bulevardele importante din Bucureşti, şi nu numai. Aşa au apărut birourile de schimb valutar pe care scrie „change" în loc de „exchange". (Adevărat, şi la Praga se întâmplă la fel, dar o asemenea justificare e străvezie şi nedemnă.) Aşa au apărut restaurantele ale căror denumiri pendulează între grotesc şi neplauzibil. Şi tot aşa s-a ivit convingerea că, dacă ştii să ceri o limonadă în engleză pe o plajă din străinătate, ştii engleză. Furculisioanele Coanei Chiriţa au înviat în România mileniului trei. „Grand fromage",