Am primit zilele trecute două cărţi a căror lectură m-a confiscat de cum am început-o. Mi le-a trimis de la Ploieşti editorul lor, dl Ioan Groşescu, cercetător literar şi jurnalist, vechi prieten şi fost coleg de studen- ţie cu Mircea Iorgulescu.

Amândouă cărţile îl implică pe acesta din urmă, în moduri şi măsuri diferite, cum voi căuta să arăt. Una din ele, intitulată Ultima trăncăneală, cu titlul pastişat după cel al cărţii despre Caragiale a lui Iorgulescu, transcrie de pe Internet convorbirile celor doi prieteni începute în 2008. Sunt incluse şi scrisori mai vechi ale unuia către celălalt, expediate prin poşta „normală”. Grosul îl constituie însă „trăncăneala” de acum, din cei aproape trei ani în care Iorgulescu s-a luptat eroic cu boala, cu tratamentele chinuitoare, cu suferinţele generate de condiţia de bolnav.

O formă a luptei lui Iorgulescu, poate cea mai îndârjită şi mai eficace, a fost nepărăsirea scrisului, a muncii literare, a legăturii cu publicaţiile din ţară care îi cereau texte la termen, aşa cum conveniseră. Când răul îl lăsa cât de cât, fie şi pentru câteva minute, Iorgulescu se târa la calculator pentru a convorbi cu cei câţiva prieteni, cu dl Groşescu foarte adesea, pentru a le transmite veşti despre cum se simte, despre mersul bolii, despre simptome şi tratamente. Dar şi pentru a lucra, pentru a-şi scrie articolele aşteptate de „Jurnalul naţional”, ca şi altele pentru „Cultura”, pentru „Vatra”, pentru România literară. Le va aduna în volumul Poştalionul cu boi, publicat de dl Groşescu la editura sa din Ploieşti. Va scrie şi două prefeţe: la volumul de Teatru al lui I. L. Caragiale şi la romanul Feţele tăcerii al lui Augustin Buzura, reeditat.

În aceleaşi condiţii a lucrat şi la cealaltă carte pe care mi-a trimis- o dl Groşescu, Panait Istrati nomadul statornic, o „ediţie definitivă” de 445 de pagini. Mircea Iorgulescu mai s