Păi să vedem ce înseamnă biu, Editura Limes, volumul de poeme al Eugeniei Ţarălungă, cu un bonus din poeme α pt. elfi. Nu s-ar putea zice că este o poezie uşor de citit, necum de interpretat. Rândurile fug, se îngustează sau se lăţesc, curgând în flux continuu de jurnal aluziv. Căci rareori se încheagă vreo imagine sau vreo mininaraţiune. Artă nonfigurativă, pe alocuri criptică şi îngrăşată cu terminologie ştiinţifică ce nu aruncă nicio nadă pentru cititorul doritor de concret, claritate, dezvăluire.

Startul este unul geometrizant, în linia lui Mallarmé şi a lui Ion Barbu: "mi-am dat seama/cele decalate se răzbună şi muşcă sălbatic/şi spaţiul dezlegat era şi nu era acela". În acelaşi poem (un pătrat între 2 drumuri), imprecizia invadează prismele reci şi le îmbibă cu sentimente nedesluşite: "vag maronie şi vag înaltă era zăpada/şi zăpada e altfel dacă el nu trece pe aici".

Simbolismul psihanalizabil e prezent la orice pas: "vedeam un fel de stâlpi totemici mari negri/din care se tot desprindeau bucăţi anapoda". Şi încetul cu încetul, poetica aceasta criptică te cucereşte prin modestia ei, o rostire sotto voce. În niciun fel poeta nu-şi propune să epateze ori să şocheze. O casă luminată de sărbătoareeste tot o schemă, indicibil ameninţătoare: "am mers spre un alt plan înclinat/…/erau nişte puncte de afinitate/voiam să îi transmit trei principii". Şi aşa şi este, viaţa apare ca o amintire traumatizată de ceva misterios. Nu găsim o poezie a fericirii, a exuberanţei. E un fel de tăcere locvace, lucru posibil prin continua aluzie: "mie ochii-mi sunt mâini polizate/ochii-mi sunt al treilea ochi/şi trecutul e legat fedeleş în spatele retinei".

Tonul este grav, sibilinic adesea şi infuzat de frustrări ale feminităţii. Abia în (siaj - câteva însemne ale feminităţii dau o notă gravă acestei seri) irumpe o imagine izbitoare, vizualizând ezoteric-masculin lun