El ne-a învăţat că a crede nu înseamnă a te supune. A crede nu înseamnă a accepta lanţurile sclaviei.
Credinţa e atunci când eşti doar tu cu El, singur, în colţul tău de cameră. Până la El, umblam în haite şi ne prăbuşeam frunţile în ţărână la primul tunet ori la prima brazdă de foc de pe cer.
El ne-a învăţat că a crede nu înseamnă a te supune. A crede nu înseamnă a accepta lanţurile sclaviei, puse la mâini şi la picioare de primul mag ieşit în mijlocul drumului să propovăduiască o falsă împărăţie. Căci El ne-a învăţat că mântuirea nu se caută în statui, oase sau temple. Nu se aşteaptă tremurând să vină din cer. Mântuirea, sau mai bine spus calea binelui, e în noi. De aceea ne-a dăruit liberul arbitru, puterea de a alege, de a gândi, de a simţi libertatea. Ne-a transformat din sălbatici în fiinţe.
De două mii de ani însă, de la Marea Eliberare, am stâlcit şi am strivit cuvintele Sale. Le-am folosit pentru a justifica crime, pentru a ne argumenta urile. L-am pus pe steaguri şi am făcut, în numele Lui, cele mai mari masacre. Puţini L-au înţeles, iar strigătele lor au fost acoperite de patimile unei lumi canibalice, care se automutilează veac de veac. Cei mai mulţi I-am construit case mari din piatră. Case reci, cu turle ce străpung cerul într-o încercare disperată de a-L găsi. De parcă bucăţile de cărămidă ne-ar putea cumpăra salvarea. În timp ce noi, mici, la baza zidurilor, colcăim în propriile mizerii.
În România sunt 13.000 de biserici. Şi cam tot atâtea moaşte. Oase ale celor puţini, care L-au înţeles, smulse pământului şi puse mai apoi pe catafalcuri acoperite cu aur. În jur, zeci de mii de fanatici. Soldaţi ce se simt puternici şi au senzaţia că trăiesc atunci când sunt atinşi de umbrele marilor biserici. Gata să se repeadă la primul habotnic şi să-l sfâşie în bucăţi. Mănăstirile noastre au devenit cetăţi în cetăţi. În spatele zidurilor d
