În spaţiul public românesc se dezbat cu adevărat puţine lucruri. În afară de cîteva pseudoteme care se repetă fără ca discuţiile să ajungă la o concluzie sau măcar la un nivel decent al dezbaterii, spaţiul public este foarte sărac în forme de dialog cu adevărat constructive. Trăim, aşa cum ne anunţa Guy Debord, în anii ’60, într-o societate a spectacolului, al cărei rău nu putea fi aproximat nici măcar de promotorul situaţionismului internaţional. Există o gamă extraordinar de restrînsă a temelor de dezbatere. Majoritatea este ocupată de interminabile discuţii cu „teme“ politice. Folosesc ghilimelele deoarece cuvîntul este aici un semnificant care pluteşte fără referent. Chiar şi o minte extraordinar de indulgentă trebuie să recunoască faptul că „mesajul“ cu care sîntem poluaţi în doze extraordinar de precise de toate posturile TV nu poate fi considerat rezultatul unui dialog cu o „temă“ reală. Discursurile sînt extraordinar de previzibile. E de ajuns să ştii cine este cel care vorbeşte (şi afiliaţia sa partinică sau instituţională) pentru a putea intui ce va spune acesta. Nici un om cu o inteligenţă medie (nu spun peste medie) nu va găsi nimic pozitiv sau constructiv în oferta „dezbaterilor“ televizate. Într-un asemenea spaţiu public, este foarte puţin probabil (statistic) ca modul în care se predă filozofia la nivel universitar să poată deveni o temă de dialog. De aceea, consider că discuţiile care au avut ca temă de dezbatere recentul concurs pentru postul de lector la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti trebuie să fie (re)contextualizate într-un cadru de discuţie mult mai larg, relevant pentru cei care studiază ştiinţele umaniste în spaţiul românesc: care este modul în care se face filozofie în România şi care sînt modelele de succes din acest domeniu?Nevoia unei adevărate dezbateri Punerea în discuţie a concursului de la Filozofia bucureş