Pe vremea lui Ceauşescu am fost trimis să fac pe recenzorul, ca profesor ce eram în satul Vizureşti, comuna Ciocăneşti. Asta s-a petrecut într-o zi însorită, cu pămîntul de pe uliţe încă moale, după o ploaie lungă, şi cu bălţi în mijlocul drumului strălucind ca argintul viu. Nu prea aveam chef să merg, dar nici nu-mi venea s-o las singură pe Gabi, profesoara de istorie şi geografie. Eu trebuia să fiu bărbatul care bate la poartă, iar ea, persoana care înregistrează datele, fiindcă scrisul meu nici eu nu-l înţelegeam prea bine. Pe ea o cunoşteau vizureştenii, pe mine mai aşa şi aşa, doar din vedere, dar cînd vedeau o femeie la poartă, fie ea şi profesoară, nu li se părea că au un motiv serios să iasă din casă.

Dacă aş fi ştiut că iau parte la ultimul recensămînt de pe vremea lui Ceauşescu, poate că mi-aş fi scris un jurnal al acelei zile, dar cum nu ştiam, povestesc şi eu ce mai ţin minte.

Să bat la poartă era un fel de-a spune, trebuia să strig, asta dacă nu ne lătrau cîinii prin gard şi ieşeau oamenii din casă să vadă cine e. Unele curţi aveau numărul bătut în gard, cele mai multe, nu. Pe vreo două uliţe nu existau case decît pe o singură parte a drumului, încît regula cu numerele cu soţ pe-o parte, cele fără soţ vizavi, nu funcţiona.

Bat eu la o poartă, iese un bătrîn din casă. Ştia mai bine decît noi cum e cu recensămîntul. Ne spune scurt: „Nu mai am de nici unele!”. Prin curte se furlandiseau vreo doi curcani şi nişte găini, dar dacă omul nu-i declara, puteai să treci peste cuvîntul lui?

Vreo două curţi mai încolo, vine la poartă o femeie tînără, cu chef de ceartă. Avea patru copii şi pe motiv că erau pe numele lui bărbati-miu care e în puşcărie, nu mai primea alocaţia pentru ei. Asta chiar că n-avea de nici unele. Îi fugise şi cîinele din curte fiindcă îl ţinea nemîncat.

Ajungem la casa unuia dintre bogaţii satului. Ăsta avea cai,