Anda Vasilache. Scrieţi că aşteptaţi „nerăbdătoare” să primiţi critici. Din păcate nu e nimic de criticat. Textele dvs. nu există ca literatură. Sînt simple înşiruiri de vorbe care nu exprimă nimic, nu pot transmite nicio idee şi nicio emoţie: Razele dulci de apus... ce învăluie cerul în culoarea pasiunii.../ Îmbrăţişarea caldă ce o simt....Apus de Soare... sfârşitul unei file şi începutul alteia.../ Ziua cu Soarele şi cerul de un albastru senin/Şi/

Noaptea cu Luna şi stelele.../ Emană tandreţe şi senzualitate pentru simţurile mele.../

Oferă dragoste şi atenţie pentru pielea mea... Mulţumesc, ştiam şi eu că ziua e soare iar noaptea se văd Luna şi stelele. Dacă Luna şi stelele „oferă atenţie” pentru pielea dvs., asta nu ţine de literatură ci, eventual, de dermatologie.

Romeo Fara. V-aţi mai îmbunătăţit performanţele. Vă atrag atenţia însă că „lustru” vine de la „lustrum” şi înseamnă o durată de cinci ani! Aşadar „tu aveai paişpe luştri” şi „eu aveam treişpe”, descrieţi idila între o tînără de 70 de ani şi un puşti de 65. A face echitaţie pe un cal murg, fie şi la pas, la această vîrstă, e o remarcabilă performaţă. Am îndreptat textul, dar mai reflectaţi la cuvintele pe care nu le cunoaşteţi bine. De pildă vă declaraţi poemele post-moderniste fără nicio îndreptăţire. Modernism curat. Dar nu asta contează.

Călători

Râdeam cu tine biciuind timpul

hai, murgule, dii căluţ la Rădăuţ,

tu aveai paişpe ani primăvăratici,

eu aveam treişpe, şi aceia numai

de toamne.

Ne apropiarăm şi lăsarăm murgul

la pas;

peste colinele natale foşneau

aripile timpului, obosite;

urmele genitorilor s-au ascuns sub

pământ –

porţile oaselor scârţâiau ruginite;

înţelepţi surâdeam timpului

cu tine în braţe, am ajuns…

deschide şi strigă

suntem noi, suntem aici,