Mai degrabă decât o bibliotecă a proiectelor neterminate, literatura noastră este, poate, una a decalajelor de receptare. Cu toate inconvenientele care decurg de aici.

Exemplele sunt numeroase, dar mă limitez la două: cine ştie cum ar fi arătat literatura română dacă Dimitrie Cantemir, în locul uneltirilor politice perdante, s-ar fi preocupat să pună în circulaţie Istoria ieroglifică, sau, de asemenea, dacă Ţiganiada, încheiată în 1812, n-ar fi fost publicată (fragmentar) de-abia în 1875-1877? Şi cum ar fi arătat limba noastră literară dacă epopeea lui Budai-Deleanu ar fi fost receptată, măcar la 1877, drept ceea ce este, adică o capodoperă poetică?

Dar nu numai Ţiganiada, ci întregul destin postum al cărturarului şi scriitorului Ion Budai-Deleanu a fost unul ingrat. Remarcabila sa operă literară şi ştiinţifică, în mare parte rămasă în manuscris, va fi recuperată de la familia Lewandowski (urmaşii soţiei scriitorului) de-abia în 1868, în urma diligenţelor repetate şi îndelungate ale lui Gheorghe Asachi, iar o primă ediţie cât de cât utilizabilă a Ţiganiadei va apărea tocmai în 1925, sub îngrijirea lui Gheorghe Cardaş. Şi mai târziu, în 1953 – într-o epocă nefastă pentru recuperarea trecutului –, marele lingvist J. Byck va propune o primă ediţie critică. Nici tentativele din anii ’70, susţinute în principal de Florea Fugariu, competent clasicist şi istoric al Şcolii Ardelene, nu vor reuşi să provoace mai mult decât interesul unor specialişti. Ion Budai-Deleanu şi Ţiganiada rămân două cazuri flagrante de receptare tardivă şi, din această cauză, incompletă. Cu atât mai flagrante, cu cât vorbim de o personalitate de prim rang şi de o operă excepţională.

Noua ediţie critică, îngrijită de Gheorghe Chivu şi Eugen Pavel, conţine, de aceea, o dublă miză: mai întâi, să reproducă impecabil textele (prin îndreptarea erorilor ediţiilor anterioare, unificare