Un autor cu totul atipic în orizontul literaturii actuale este Marin Mălaicu-Hondrari, întrucât nu doar temele obişnuite ale ultimei generaţii de scriitori lipsesc din recuzita sa, dar însăşi sensibilitatea lui pare croită după alte tipare. Minimalismul, autenticismul programatic, violenţa imaginarului sau doar a discursului, tonul protestatar şi impulsurile teribiliste îl lasă rece pe autorul Apropierii. În schimb, el s-a dovedit a fi, atât în proză, cât şi în poezie - şi asta îl deosebeşte într-un anumit sens chiar de colegii bistriţeni cu care împarte nu atât/ nu doar un oraş, cât un imaginar - mai degrabă artizanul unei sensibilităţi retro, neo-romantice, încrezătoare în posibilitatea spiritului de a modifica realitatea. De aici, şi predilecţia pentru două teme majore, destul de ieşite din circuitul tematic al ultimilor ani: dragostea şi literatura.

Cele două compun ecuaţia extrem de dinamică, schimbătoare de la o carte la alta, a imaginarului lui Marin Mălaicu-Hondrari. În Zborul femeii deasupra bărbatului, pe când debuta ca poet, sentimentele sau gesturile erotice se subsumau aproape în întregime impulsului livresc. Imaginea femeii e aproape inseparabilă de imaginea cărţii, ca şi cum personajul central s-ar îndrăgosti la tot pasul nu de scriitoare get-beget, măcar de cititoare fervente: "printre umbrele verii/ cu gândul la cartea ta/ şi din noaptea trecută/ la noaptea care va veni// stă să plouă/ asta înseamnă vreme prielnică mie// în odăiţele subpământene/ ceasornicul precis s-a retras în rochiile-adânci/ ale femeilor subpământene". La impresia de livresc contribuia, ce-i drept, şi identitatea personajelor ce populează poezia lui Mălaicu-Hondrari, desprinse toate parcă dintr-un scenariu arhetipal ("străina", "tânărul zeu", "eroul", "regele"), captive în gesturi care de care mai hieratice. Noroc doar că poetul ştie să dezamorseze colecţia de abstracţi