Pentru Miron Radu Paraschivescu, ancorarea în real şi înregimentarea comunistă sînt o necesitate de ordin(e) interio(a)r(ă). În acest caz, activitatea lui publicistică, fervoarea ancorării în real sînt doar o coerciţie impusă de supraego ego-ului şi id-ului deopotrivă. O coerciţie autoimpusă, ca şi angajarea de partea comunismului, menită a-i struni pornirile (auto)distructive. Realul politic compensează, prin ordinea impusă scriitorului, lipsa de ordine interioară a acestuia. Astfel, funcţia formatoare a literaturii, pe care doreşte să o impună şi prin programulRevistei literare, se justifică printr-un considerent de ordin personal: nevoia de a forma el însuşi, prin experienţa sa, experienţa altora şi astfel să îşi cîştige mult doritul drept la nemurire sau, în limbajul lui Miron Radu Paraschivescu, satisfacerea „gustului de a fi strigoi“: „Gustul ăsta, de a fi strigoi, îl au mulţi poeţi; e un gust de exhibiţionism. Eu l-am încercat cînd am tradus Noaptea nopţilor după Desnos, cînd am dat de versul care mi-a plăcut atît de mult: «Pierdut voi fi-ntr-o carte cu gălbejite foi, – şi pe sub seri, amanţii n-au să mă pomenească…». Acuma, îmi dau şi mai bine seama de ce scriu jurnalul ăsta şi care-i rostul sau dorinţa mea: să fiu strigoi. De aici, şi simpatia mea secretă pentru Nae Ionescu care e, în felul lui, un strigoi. Ideile lui pot face şi astăzi adepţi. Şi nu atît ideile, că n-a avut nici prea multe, nici prea originale, ci stilul (s.a.) lui, felul lui de a expune, de a gîndi, de a se exprima, ritmul interior al frazei. El – şi orice om care vrea să fie strigoi, adică să-şi supravieţuiască (Malraux spunea atît de bine că sinucigaşii sînt cei care vor să dăinuiască etern, deci să fie strigoi) – e animat de dorinţa de a exhiba, de a se arăta, de a fi strigoi. De aia ţin şi eu jurnalul ăsta: ca să le arăt oamenilor, după ce voi muri, cine sînt! Şi ca să nelinişt