Termenul recensământ are o oarecare tradiţie în româna modernă: e înregistrat în texte din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cuprins în dicţionarul academic al lui Laurian şi Massim (Dicţionarul limbei române, 1876) şi în dicţionarul român-francez al lui Frédéric Damé (1893).

Mai bine fixată în memoria cititorilor este apariţia recensământului la Caragiale, în schiţa Amicul X: „eu nu sunt un cine, eu sunt un ce; în masa omenirii, eu sunt un număr trecut la statistica populaţiei, şi poate chiar acolo trecut cu vederea, fiindcă, la ultimul recensământ al populaţiei Capitalei, mai la toţi din mahalaua noastră au mers agenţii cu catastifele, la mine n-au venit” (Momente, 1901, p. 94; s.n.). Termenul, preluat din franceză (fr. recensement), înlocuia mai vechiul grecism catagrafie: în volumul lui Ion Ionescu, Agricultura română din judeţul Dorohoi, 1866 (citat de Dicţionarul limbii române, DA), cuvântul vechi şi cel nou apăreau alăturate: „două operaţiuni administrative: catagrafiele sau recensimentele şi rezumatele stării civile”. Şi în publicistica lui Eminescu termenul este prezent, de mai multe ori, în variantele recensimânt („după recensimântul făcut pe anul 1878”, articol din Timpul, 1879, în Opere, vol. X, p. 248) şi recensiment. E posibil ca forma recensiment – cea mai frecventă în secolul al XIX-lea – să fi fost influenţată şi de termenul italian corespunzător, censimento; în orice caz, era cea recomandată de Laurian şi Massim, care o apropiau de lat. recensio. De fapt, dicţionarul latinizant indica pentru sensul „acţiunea de recensere” şi termenul recenziune („recenziunea cetăţenilor din toată ţara”; în ortografia specifică: „recensionea cetatianiloru d’in tota terr’a”). Spre sfârşitul secolului, recensimentul latinizant a fost treptat înlocuit de mai adaptatul recensământ.

Cuvântul a cunoscut şi o variaţie a formelor de plural: dicţionarel