- La doar 40 de kilometri de Bucuresti, intr-un sat cu mult mai putin vestit decat Clejaniul, se afla o adevarata comoara muzicala. La vedere, dar totusi nebagata in seama. Uitata. Am ascultat, pentru prima oara, aceasta muzica, pe unul dintre cele mai vii, mai pasionale discuri ale colectiei "Ethnophonie", realizata de Speranta Radulescu - "Gloria tarzie a lautarilor din Naipu" - i-am vazut intr-un concert grozav, la Muzeul Taranului Roman, am auzit ca au avut un turneu in Elvetia, apoi... au disparut. Doi dintre batranii din Naipu m-au uimit anul trecut, la o nunta, cum reuseau sa-si strige, cu pofta, vechile cantece de Vlasca, pana la cinci dimineata, fara amplificatie sau microfoane. Iar acum am ajuns, in sfarsit, la ei acasa, pe ulita lautarilor din Naipu -

Muzicantii campiei

"Iubeste, neica, iubeste/ Cat lumea te mai priveste,/ Ca daca s-o zbarci fata/ Cu amar ti-oi trece viata/ Cu amar si cu necaz/ Si cu lacrimi pe obraz".

Vocea puternica a lui Marin Duta, pornita din senin, razbate din curtea sa in jumatate de sat. Batranul spune ca atunci cand canta-ntr-un microfon se aude pan' la Carapancea, la 5 kilometri, si-l cred. Fiul sau, Nicolae, scoate un contrabas masiv, care parca vine dintr-una din luptele cu turcii evocate in baladele lor, degetele-i joaca pe corzile din plastic si, din cand in cand, mai zice cate-o strigatura. Se alatura cei doi Petre, batrani vioristi, Calistrache si Mihai, iar urmarea este o cantare fierbinte, gata sa aprinda lumea. Cei patru parca se iau la intrecere, care sa spuna cutare vers sau strigatura, intra unul peste celalalt, "se iau in gura", cum se spune despre stilul lautarilor din Vlasca. Sunt senzationali! Vor sa cante si mai mult, se simte cat de dor le era sa cante cuiva, sa-i bage cineva in seama. Dar cu toata veselia si strigaturile deocheate, o umbra de tristete se simte in camera incalzita. "V