Am avut, de-a lungul vremii, mai multe feluri de a citi.
În copilarie, lectura mea era de-a dreptul habotnica: ma identificam atât de mult cu personajele, încât îmi impuneam sa simt si eu pe pielea mea experientele prin care treceau (de exemplu, daca eroii ramâneau fara apa în desert, sufeream si eu de sete, daca nu aveau ce mânca, nu ma atingeam nici eu de mâncare etc.).
Apoi, în adolescenta, m-a prins flama existentialista. De fapt, era vorba de scriitorii existentialisti francezi - Sartre, Camus -, din care am devorat tot ce era publicat: proza, eseuri, teatru, scrisori, jurnale. Cel pentru care am facut o adevarata pasiune a fost Albert Camus, el a fost primul scriitor de care m-am îndragostit si, vreme de doi-trei ani, am citit si am recitit tot ce scrisese.
Apoi, când m-am mai copt, a venit „epoca I.L. Caragiale". Din Caragiale am ajuns, într-o vreme, sa recitesc zilnic, asa cum se spune ca trebuie sa faca enoriasii cu textele din Biblie. Stateam cu Nenea Iancu în minte tot timpul si, când nu aveam vreo carte de-a lui la-ndemâna, eram în stare sa turui pe de rost pasaje întregi din scrierile lui. Când nu-l citeam, îl recitam.
Astazi, mi-am pierdut din pacate inocenta si, dupa ce am trecut printr-o facultate de Litere si prin multe experiente de lectura, îmi sar în ochi, în primul rând, strategiile narative sau structurile unui text. Între timp, am învatat trucurile magicienilor si nu mai pot sa cred, oricât as vrea, ca un joben face sa dispara sau sa apara iepuri. Pot doar sa ma bucur când un truc e facut impecabil. Si sa-mi amintesc ce frumos era când chiar credeam în puterile miraculoase ale jobenului.
Cezar Paul-Badescueste editor "Adevărul".
