Ne aflăm în continuare în mizeria economică în care am intrat în 2007, aşa că întrebarea de pe buzele tuturor e evidentă: de ce? Până nu vom înţelege mai bine cauzele crizei nu vom putea aplica o strategie eficientă de recuperare. Ne lipsesc, încă, şi una şi alta.

Ni s-a spus că avem de-a face cu o criză financiară, aşa că guvernele de ambele părţi ale Atlanticului s-au concentrat pe bănci. Programe de stimulare au fost promovate ca paliative necesare trecerii perioadei dificile până la revenirea sectorului financiar şi reluarea creditării private. Dar, deşi profitabilitatea băncilor şi bonusurile bancherilor şi-au revenit, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu creditarea, în pofida unor dobânzi la niveluri-record de mici pe termen scurt şi lung.

Băncile pretind că activitatea de creditare e limitată de lipsa unor clienţi cu bonitate, din cauza economiei bolnave. Iar indicatori-cheie arată că, cel puţin, în parte au dreptate. Una peste alta, marile companii acumulează câteva trilioane de dolari în cash, aşa că nu lipsa banilor determină reţinerea în investiţii şi angajări. Unele firme mici, poate chiar destul de multe, sunt încă într-o poziţie foarte diferită; lipsite de fonduri, ele nu pot creşte, iar unele sunt forţate să se contragă.

Totuşi, în mare, investiţiile companiilor - exceptând industria de construcţii - au atins din nou 10% din PIB (de la 10,6% înainte de criză). Cu atât de multă capacitate imobiliară în exces, încrederea nu va ajunge prea curând la nivelul de dinainte de criză, indiferent ce se va face cu sectorul bancar.

Impardonabila nesăbuinţă a sectorului financiar, căruia i s-a dat frâu liber prin dereglementarea fără căpătâi, a fost de fapt factorul de precipitare în contextul crizei. Moştenirea capacităţii imobiliare în exces şi a gospodăriilor supra-creditate face recuperarea cu atât mai dificilă.

Dar economia era foart