Foto: Thinkstock O să vă vorbesc despre studenţii pe care-i primesc eu în custodie, trei ani, „viitori actori în teatru”, pentru că lumea mea adevărată este lumea pe care o creează teatrul.
Vremea a trecut repede şi grăbit, dar, oricând va fi nevoie de o vrăjitoare sau de o bunică surdă, o să mai urc pe scenă. Dar exact când am fost mai confuză au apărut studenţii şi au început transferurile de personalitate. Ţi se pare că o mulţime de roluri care au trecut pe lângă tine au venit acum sub o altă formă, dar, ca profesor, sunt mai tot timpul cuprinsă de teama de a creşte un actor. Te apasă responsabilitatea, e o trudă a unei construcţii a imponderabilului.
Prima lecţie – actorul tânăr trebuie să înveţe să se dăruiască, un student la actorie se angajează patru ani să muncească până la istovire. Actorie, dans, mişcare scenică, scrimă, machiaj, improvizaţie. Se-nvaţă o profesie stranie, în care totul e de vânzare. Se-nvaţă multe lucruri şi ciudate învăţăminte.
Haloul de mister care-mbracă personajul scenic se risipeşte după terminarea spectacolului, şi actorul redevine un om ca oricare altul. Nu e uşor. Dar dacă ai talent, har, primul lucru pe care-l accepţi este sacrificiul şi că numai meseria asta îţi poate justifica existenţa.
Şi pedagogia actorului e diferită de celelalte. Sunt profesori care-şi pot creşte studenţii cu răceala calculatorului electronic. Ei sunt profesorii obiectivi, care cresc actori disciplinaţi, viguroşi, puternici. Sunt însă şi profesori atipici. Profesori care sunt atât de pasionaţi, încât studenţii sunt cuplaţi la un voltaj aşa de puternic, de le zbârnâie inima, şi stau cu magicul la masă în fiecare zi. La ei, dăruirea e stranie şi uneori pare aberantă. Ei nu sunt pragmatici. Cum arată prima întâlnire cu studenţii?... Ei se uită la tine! Prima lecţie ar fi: Trebuie să vă iubiţi personajul, chiar dacă el
