O personalitate scrie săptămânal în această rubrică despre cărţile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul jurnalistei Cristina Bazavan. Cu ceva vreme în urmă, îmi imaginam cum ar fi Facebook-ul dacă în locul fotografiilor de la secţiunea Profil, oamenii ar avea copertele cărţilor preferate.
Ai avea nevoie de doar câteva secunde ca să afli detalii despre personalitatea cuiva; ceea ce nu reiese la fel de repede dintr-o fotografie în care îi apare doar chipul.
Cartea care ar fi în locul fotografiei mele de profil ar fi „Corecţii" (Jonathan Franzen, Editura Polirom), chiar dacă scriitorul cel mai aproape de sufletul meu e altul. Dar iubesc „Corecţiile lui Franzen" pentru ceea ce spun despre familie şi societate şi pentru că mi-au deschis sufletul să privesc cu detaşare „corecţiile" mele. Cartea pe care am iubit-o în copilărie a fost „Dumbo" pentru că povestea elefănţelului cu urechile anormal de mari m-a învăţat prima lecţie: „nu e o tragedie dacă eşti diferit, caută o cale să foloseşti elementul tău de diferenţiere".
Prin liceu am fost îndrăgostită de Émile Zola şi am făcut lectură de autor, carte după carte, tot ce-am găsit prin biblioteci. Apoi „Jurnalul" lui Constantin Noica mi-a fost părinte, iar „Jurnalul" lui Mihail Sebastian, prieten. Când am început să citesc conştient, nu doar urmărind povestea şi personajele, ci înţelegând structuri şi stiluri narative, m-am îndepărtat de literatura secolelor trecute.
Îmi place prezentul
În literatură îmi place prezentul; nu ca acţiune a personajelor, ci preocuparea autorilor pentru structuri noi şi dinamici potrivite cu vremurile. De asta îl iubesc pe Safran Foer - ştie că singura şansă a cărţii e să devină un obiect interactiv şi exersează profund în această direcţie („Three of codes" sau „Extrem de tare şi incredibil de aproape") , cum îl iubesc pe Jeffrey Eu
