Nebunii ani ’90 au consacrat, la noi, formula şi formatul scrisorii deschise.
Cititorii de azi, cei mai tineri dintre ei, pot să se intereseze şi să afle: părinţii lor vibrau la unison atunci cînd o personalitate a societăţii civile adresa cîte o scrisoare deschisă unui factor de răspundere din zona supraetajată a Puterii. Toată România aştepta ca Guvernantul să răspundă, într-un fel sau altul, Opozantului.
Scrisoarea deschisă a acestuia era de obicei de o limpezime tăioasă şi ţinea sus standardele etice. Prin contrast, răspunsul „andrisantului”, atunci cînd venea (şi tot ca o scrisoare deschisă), era relativist şi sofist, împrăştiind atenţia spre detalii irelevante şi dînd îndeobşte vina pe moştenirea comunistă.
Rareori s-a schimbat ceva, atunci şi aşa, în urma unui schimb de scrisori deschise. „Dialogul” părţilor semnala parcă de la început şi pînă la sfîrşit anume incompatibilităţile de fond. Scrisorile încrucişate mai mult îţi vizualizau ruptura, falia pe care, în teorie, ar fi trebuit să le surmonteze.
În plină conflagraţie mondială, la finele lui mai 1943, oamenii făceau, cu scrisorile lor deschise, altceva. Se apropiau unul de altul şi comunicau cum n-o făcuseră timp de patruzeci de ani. E drept că oamenii aceştia se numeau Arghezi şi Lovinescu – dar, de multe ori, tocmai sonoritatea numelor în discuţie obturează comunicarea dintre ele. La cîte orgolii există în lumea noastră culturală, nu e de mirare că Arghezi nu putea uita acuzele de „colaboraţionism” pe care tînărul Lovinescu i le adusese în celălalt război; după cum nici criticul literar, răsfăţat alteori cu insultele plastice ale poetului, nu se putea obiectiva în aşa măsură încît să nu-i pese de ele.
DE ACELASI AUTOR Greşeli de tipar (I) Back To School Despărţirea de Constanţa Buzea Putem să nu ne certămŞi totuşi: aflat în spital, criticul citeşte o scrisoare de
