Castelul Sao Jorge, care se poate vedea de pe orice colină a Lisabonei, reprezintă un loc de referinţă pentru oraş. Se poate ajunge la el destul de simplu, fie cu tramvaiul vechi care urcă leneş pe străzile în pantă, fie pe jos, cu ceva mai multă voinţă. Străduţele, în pantă, cum spuneam, şi destul de înguste, nu sunt uşor de străbătut, dar oferă şi ele un spectacol portughez. Femei în vârstă îşi agaţă hainele la uscat, bărbaţii stau de vorbă în faţa restaurantelor mici de colţ de stradă, mai latră câte un câine, ca de departe, turiştii se înghesuie să facă poze bune, să prindă lumina dintr-un unghi special, copiii aleargă de pe un trotuar pe altul, iar maşinile trec destul de rar, cu viteză redusă, ca-ntr-o plimbare fără destinaţie precisă. Intrarea în perimetrul castelului schimbă puţin atmosfera. Nimic nu mai pare întâmplător, oamenii sunt mai atenţi la detaliile arhitecturale, paznicii se uită atent spre coada mare de la casa de bilete.
Castelul cuprinde mărturii din diverse etape ale istoriei Portugaliei şi, mai ales, din anii dominaţiei islamice. Cele mai vechi vestigii pe care le găzduieşte castelul datează din secolul VII î.Hr., din Epoca de Fier. Fiecare popor care a trecut prin ţara de la capătul vestic al continentului a lăsat în urmă o dovadă a prezenţei sale. După recucerirea Portugaliei de sub controlul musulmanilor, puterea a ales Castelul Sao Jorge ca locaţie centrală, pentru că de acolo se dădeau toate comenzile militare şi sociale. Între secolele XIII şi XVI, când castelul a devenit reşedinţă a regilor Portugaliei, s-au făcut lucrări de consolidare, s-a investit în refacerea castelului şi în valorificarea sa. După devastatorul cutremur din 1755, au rămas ruinele vechilor construcţii, pe care autorităţile au hotărât târziu să le refacă şi să le readucă în prim-planul vieţii lisabonze, Castelul Sao Jorge devenind, la începutul secolului X
