Sunt ceva ani de când urmăresc contorsionismul isteric al jurnaliştilor de televiziune. Şi, în afara unor bocitori cu rating de succes, nu văd nimic generator de lumină. Recent, afacerea hidrocentralelor private ce distrug sistematic râurile montane mi-a dat iar prilejul constatării că, pentru „profesioniştii ecranului”, moartea produsă – de dorit, violentă, marcată de fandaxii şi decrepitudini telenovelistice – este de preferat vieţii; că prevenirea răului, departe de a genera audienţă, e pusă în umbră de interesul civic pentru răul bine făcut.
Nu discut ce poate fi în mintea unui afacerist veros, aflat în topul miliardarilor, care crede că are dreptul să confişte ţării şi vieţii un râu de munte şi să-l înmormânteze în conducte gigantice de zeci de kilometri, pentru a-şi burduşi buzunarele pline cu alţi bani. Subiectul e de resort psihiatric, iar faptul că aceşti nebuni bogaţi nu sunt în izolări spitaliceşti sigure şi confortabile, ţine de cancerul libertăţii şi, în general, de drepturile omului care, înainte de toate, favorizează neomul.
În iunie 2010, când am publicat în Jurnalul Naţional şi Kamikaze primele atenţionări de presă despre proiectul hidrocentralelor private de pe Neagra Broştenilor, aparţinând penticostalilor de la Tabita Tour din Bistriţa, nădăjduisem că, observat la timp, răul poate fi oprit. Atunci, ca şi acum, nu acceptasem ca interesul naţional şi proprietatea patrimonială – un superb râu de munte, cu biodiversitate complexă – să fie supuse interesului personal şi iniţiativei locale, ale unor lacomi ignoranţi. Petiţiile mele de atunci, adresate Ministerului Mediului, Preşedinţiei şi Direcţiei Silvice Suceava – cea care, sub aspect faunistic, gospodăreşte bazinul Negrei Broştenilor – au rămas fără rezonanţă, în cazul instituţiilor centrale, şi fără răspuns, în cel al „silvicilor”, bântuiţi de banala frică a căcănarului promovat po
