Nu e prima datǎ cînd vorbesc despre rǎnile orașului care sînt pe cale sǎ se cicatrizeze. Urît, ca aproape orice cicatrice, dar totuși semn de tǎmǎduire.
Azi am avut parte de o nouǎ dovadǎ cǎ Bucureștiul, acest Ankh-Morpork al iubirii noastre indignat-exasperate, își revine încetul cu încetul.
În dupǎ amiaza aceasta am fost cu copilele în parcul Izvor. Inițial am vrut sǎ mergem în Cișmigiu, sǎ ne dǎm în bǎrcuțe. Dar pe urmǎ Marta și-a amintit cǎ acolo sînt mașinuțe cu pedalǎ, sǎ le închiriezi și sǎ te tot dai pe aleile sale lungi, și ne-am dus acolo. Mașinuțe n-am gǎsit, cǎci fuseserǎ retrase pe motiv de toamnǎ și frig și clienți prea puțini, dar tot am stat vreo orǎ pe-acolo, sǎ se joace fetele în acel loc de joacǎ mare, construit sub formǎ de castel, despre care am aflat acum ceva vreme cǎ s-ar denumi Parlamentul Copiilor.
Cît de mult poate sǎ schimbe o zonǎ urbanǎ un detaliu! Un fleac, un chichirez despre care aparent n-ai da nici trei bani pe el. Sǎrǎcia aia de loc de joacǎ, un soi de castel de aproximativ 20 m x 20 m, un patrat de constructie cu etaj care curge de colo colo, reușește performanța sǎ transforme un loc pînǎ atunci mort din punct de vedere al interacțiunilor sociale, al populǎrii, al locuirii, al texturii urbane, într-un plin de viațǎ, într-un nucleu sǎnǎtos de urbanitate comme il faut.
Pînǎ recent, acea zonǎ din colțul Casei Poporului dinspre Dîmbovița / Piața Unirii prezenta toate ingredientele unei texturi urbane predestinatǎ eșecului. Cine știe Jane Jacobs și a sa carte clasicǎ de sociologie urbanǎ din anii ’60 The Death and Life of Great American Cities putea sǎ bifeze ca la manual mai toate motivele pentru care o zonǎ urbanǎ nu reușește sǎ construiascǎ viațǎ socialǎ sustenabilǎ pe teritoriul sǎu.
De la intersecțiile prea lungi pînǎ la lipsa îmbinǎrii dintre rezidențial, comercial și instituțional, la accentul pus d
